“D eschide uşa!....”

Lovituri puternice în geamuri, pereţi şi în tăblia de lemn a uşii, o cacofonie de sunete violente.

“Ieşi afară din cameră!....” Poc...poc....Buf...Buf....Buffff!....

Telefonul cu fir începe să sune strident, atât de tare, de parcă ar avea propriul sistem de amplificare.

“Deschide uşa!....” “Deschide geamurile!” “Trezeşte-te!” Țârrrrrr!.....Țârrrrrrrr!.......Țârrrrrrr!......

O piatră aruncată în fereastra reuşeşte să spargă o bucată de geam şi cade cu zgomot înăuntru, pe podeaua de lut, la numai câţiva centimetri de patul în care domnul C doarme profund. Ca la un semnal, ochii i se deschid larg, speriaţi şi hăituiţi. Se răsuceşte într-o parte, întinde mâna pe noptieră, înşfacă telefonul şi-l aruncă cu forţă înspre uşă. Aparatul se învârte prin aer, bine lansat, însă zborul său este frânt de cablul prins în perete. Cade cu zgomot pe jos şi reîncepe să sune în duşmănie.

“Deschide uşa sau o spargem!” ţipă o voce groasă. “Ştim că eşti acolo, te vedem prin geam!” C se ridică în capul oaselor şi îşi sprijini picioarele goale pe podeaua rece. Nu-şi putu stăpâni un fior de frig, în cameră sunt cel mult 5-6 grade. Nici plapuma cea grea, de lână, nu a făcut faţă frigului în timpul nopţii, s-a trezit de nenumărate ori doar pentru a constata că nu există nicio soluţie la valurile de frig ce par a veni de peste tot. Se uită la fereastra ciobită, prin care acum pare să nu mai intre vreo lumină. Acolo, într-o fremătare continua sunt cel puţin 4-5 capete de gândaci negri, mari cât cele de om, cu cleştii rozalii frecând, zgâriind suprafaţa geamului. Ochii lor implacabili, de un negru ca noaptea, sclipesc stins în lumina difuză a dimineţii de iarnă, precum boabele proaspete de struguri. “S-a trezit!”, ţipă o voce ascuţită, pe un ton triumfător. “Să punem mâna pe el, fraţilor!...Spargeţi odată uşa, ce mai aşteptaţi!...”

Vocea, ce pare să vină din spatele peretelui lângă care este lipit patul, este acoperită de ţipetele vesele ce se aud de pretutindeni. Telefonul începe să sune mai tare, tot mai hotărât să-i acopere pe toţi. C se ridică cu greu din pat şi se întinse. Este un tip înalt şi bine făcut, uşor adus de spate, de parcă ar duce cu el o mică parte din problemele lumii. Căscă prelung şi începu să-şi lepede pijamalele, fără să aibă vreo idee unde ar putea să-i fie hainele de stradă. Bubuiturile în uşă se înteţiră, cei de afară par să-şi fi pierdut răbdarea. “Intrăm peste tine, C!”, grohăie o voce baritonală, uşor şifonată, ce se transformă într-o serie de horcăituri şi expectoraţii.

“La dracu’ cu ţigările...”, se aude în cele din urmă aceeaşi voce, ceva mai înăbuşită. Peretele de lângă pat începe să se deformeze înspre interior şi bucăţele de mortar se împrăştie peste aşternuturile îngălbenite. “Aşa, aşa!”, râde o voce necunoscută. “Intraţi peste el, este sigur înăuntru!...Dărâmaţi totul dacă este nevoie!...”

Gaura din perete se lărgeşte tot mai mult şi în cele din urmă îşi fac apariţia doi cleşti negri, lucioşi ca o ţeavă de puşcă. “Nu iarăşi voi....”, oftă C, în timp ce-şi localiză hainele prăbuşite pe spătarul unui scaun. O pereche de blugi negri şi un tricou Hanes de aceeaşi culoare, asta e tot ce a purtat în ultima vreme. Le mirosi şi strâmbă uşor din nas, hainele au nevoie urgentă de o spălare, iar el trebuie să facă un duş. Însă momentul nu este cel mai potrivit, asta e clar!...

Telefonul trântit la pământ are carcasa spartă, iar discul de plastic i-a zburat undeva sub scaun, cu tot cu şurub. Continuă însă să sune diabolic, precum sirena fabricii la prima oră a dimineţii, absurd de tare. C îl privi o vreme, încercând să se convingă că cel sau cei care sună nu au nicio legătură cu scena ce se desfăşoară în jurul său. Se aplecă, ridică receptorul şi-l duse la ureche: - Alo?!