Mabel ştiuse că va fi linişte. Până la urmă, asta era şi ideea. Fără copii gângurind sau plângând. Fără copii din vecini chiuind a joacă de-a lungul aleii. Fără lipăit de picio ruşe pe treptele de lemn tocite de generaţii sau ţăcănit şi păcănit de jucării pe podeaua bucătăriei. Toate aceste sunete ale eşecului şi regretului său aveau să rămână în urmă, iar în locul lor avea să fie linişte. Îşi imaginase că în liniştea sălbăticiei din Alaska avea să fie un calm asemenea cu al zăpezii care cade noaptea, un aer încărcat de promisiuni, dar lipsit de sunete, însă nu asta a găsit. În schimb, când mătura podeaua de scânduri, firele aspre ale măturii scrâşneau de parcă un chiţcan cu colţi ascuţiţi i-ar fi ronţăit inima. Când spăla vasele, farfuriile şi castroanele zăngăneau de parcă s-ar fi spart în fărâme. Unicul sunet care nu era făcut de ea era un subit „cra-craaa“ de afară. Mabel a stors cârpa de vase şi a privit pe fereastra bucătăriei, la timp cât să vadă cum un corb îşi croia fâlfâind calea dintr-un mesteacăn în altul. Fără copii fugărindu-se printre frunzele de toamnă, strigându-se pe nume. Nici măcar un copil singur-singurel într-un leagăn.