EXTAZ MUZICAL. Simt cum îmi pierd materia, cum cad rezistenţele fizice şi cum mă topesc armoniile şi ascensiunile unor melodii interioare. O senzaţie difuză, un sentiment inefabil mă reduc la o sumă nedeterminată de vibraţii, de rezonanţe intime şi de sonorităţi învăluitoare. Tot ce am crezut în mine individuat, izolat într-o singurătate materială, fixat într-o consistenţă fizică şi determinat într-o structură rigidă, pare a se fi rezolvat într-un ritm de o seducătoare fascinaţie şi de o fluiditate insesizabilă. Cum aş putea prin cuvinte să descriu cum cresc melodiile, cum vibrează tot corpul, integrat într-o universalitate de vibraţii, evoluând în sinuozităţi atrăgătoare, cu farmec de irealitate aeriană? Am pierdut în momentele de muzicalizare interioară atracţia înspre materialităţi grele, am pierdut substanţa minerală, acea împietrire care mă lega de o fatalitate cosmică, pentru a mă avânta în spaţiul cu miraje, fără a avea conştiinţa iluziei lor, şi cu visuri, fără să mă doară irealitatea lor. Şi nimeni nu va înţelege vraja irezistibilă a melodiilor interioare, nimeni nu va simţi exaltarea şi beatitudinea, dacă nu se va bucura de această irealitate, dacă nu va iubi visul mai mult decât o evidenţă. Starea muzicală nu este o iluzie, fiindcă nici o iluzie nu poate da o certitudine de o aşa amploare, şi nici o senzaţie organică – de absolut, de trăire incomparabilă, semnificativă prin sine şi expresivă în esenţa sa. În aceste clipe când răsuni în spaţiu şi când spaţiul răsună în tine, în aceste momente de torent sonor, de posesie integrală a lumii, nu pot să mă întreb decât pentru ce întreagă această lume nu sunt eu?

Nimeni n-a încercat cu intensitate, cu o nebună şi cu o incomparabilă intensitate, sentimentul muzical al existenţei, dacă n-a avut dorinţa acestei absolute exclusivităţi, dacă n-a fost de un iremediabil imperialism metafizic, când ar dori spargerea oricăror graniţe care separă lumea de eu. Starea muzicală asociază, în individ, egoismul absolut cu cea mai înaltă generozitate. Vrei să fii numai tu, dar nu pentru un orgoliu meschin, ci pentru o voinţă supremă de unitate, pentru spargerea barierelor individuaţiei, nu în sensul de dispariţie a individului, ci de dispariţie a condiţiilor limitative impuse de existenţa acestei lumi. Cine n-a avut senzaţia dispariţiei lumii, ca realitate limitativă, obiectivă şi detaşată, cine n-a avut senzaţia unei absorbiri a acestei lumi în elanurile lui muzicale, trepidaţia şi vibraţia lui, acela nu va înţelege niciodată semnificaţia acelei trăiri în care totul se reduce la o universalitate sonoră, continuă, ascensională, cu evoluţii spre înălţimi, într-un haos plăcut.

Şi ce este starea muzicală decât un haos plăcut, ale cărui ameţeli sunt beatitudini şi ale cărui ondulaţii sunt încântări? Vreau să trăiesc numai pentru aceste clipe când simt toată existenţa o melodie, când toate rănile fiinţei mele, toate însângerările lăuntrice, toate lacrimile nevărsate şi toate presimţirile de fericire pe care le-am avut sub ceruri de vară, cu eternităţi de azur, s-au adunat şi s-au topit convergenţă de sunete, într-un avânt melodios şi caldă şi sonoră comuniune universală. Mă încântă şi mă omoară de bucurie misterul muzical care zace în mine, care îşi aruncă reflexe în ondulaţiile melodioase, care mă destramă şi îmi reduce substanţa la ritm pur. Am pierdut substanţialitatea, acel ireductibil care-mi dădea proeminenţă şi contur, care mă făcea să mă cutremur în faţa lumii, simţindu-mă abandonat şi părăsit, într-o singurătate de moarte, şi am ajuns la o dulce şi ritmică imaterialitate, când n-are nici un rost să-mi mai caut eul, fiindcă melodizarea mea, convertirea în melodie, în ritm pur m-a scos din relativităţile obişnuite ale vieţii.

Voinţa mea cea mare, voinţa mea persistentă, intimă, consumatoare şi epuizantă, ar fi să nu mă reîntorc niciodată din stările muzicale, să trăiesc exaltat, vrăjit şi înnebunit beţie de melodii, într-o ebrietate de sonorităţi divine, să fiu eu însumi o muzică de sfere, o explozie de vibraţii, un cântec cosmic, o înălţare spirale de rezonanţe. Cântecele tristeţii încetează a mai fi dureroase în această beţie şi lacrimile devin arzătoare ca în momentul supremelor revelaţii mistice. Cum de pot uita lacrimile interne ale acestor beatitudini? Ar trebui să mor, pentru a nu mai reveni niciodată la alte stări. În oceanul meu lăuntric picură tot atâtea lacrimi câte vibraţii mi-au imaterializat fiinţa. Dacă aş muri acum, aş fi omul cel mai fericit. Am suferit prea mult pentru a nu avea unele fericiri insuportabile. Şi fericirea mea este atât de cutremurată, atât de năpădită de văpăi, străbătută de vârtejuri, de seninătăţi, de transparenţe şi de deznădejdi, încât, adunate toate în avânturi melodice, mă încântă într-o beatitudine de o bestială intensitate şi de o demonică unicitate. Nu poţi trăi până în rădăcini sentimentul muzical al existenţei, dacă nu poţi suporta acest tremur inexprimabil, de o ciudată adâncime, nervos, încordat şi paroxist. Să tremuri până acolo, până unde totul devine extaz. Şi acea stare nu e muzicală dacă nu e extatică. Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei. În el rămâne numai ritmul pur al existenţei, curentul imanent şi organic al vieţii. Aud viaţa. De aici încep toate revelaţiile.