PRIN ANII CINCIZECI, CHIRIL ÎNCEPUSE SĂ SE REFERE din ce în ce mai des, în discuţiile lui, la Hary Brummer, un bătrîn evreu anticar, om de spirit şi cu multe relaţii. El nici nu mai putea stabili precis în ce zi anume şi cum îl cunoscuse. Nu se petrecuse nimic extraordinar în acea primă a lor întîlnire. Nimic memorabil, în afara senzaţiei că un astfel de om, lui, pînă atunci, îi lipsise. Pe urmă, despre cîte un astfel de ins, necesar, zici, tu însuţi mirat: parcă-l cunosc de cînd lumea… Acest Hary Brummer făcuse vîlvă înainte de război tipărind în pragul unui revelion un almanah scandalos intitulat „Istoria veselă şi completă a principalilor zei ai omenirii, de la origini pînă în prezent”. Era o broşură ieftină şi plină de blasfemii, menită să distreze lumea în tren, în vacanţe, şi care avusese la vremea ei un succes de pomină. Biografiile zeităţilor, pline de intrigi omeneşti, de ambiţii şi de extravaganţe erau comentate cu haz şi umor în această lucrare uşuratică, foarte pe placul cititorilor, mai ales cînd ei constată că o credinţă ce i-a ţinut pe alţi semeni de-ai lor, din trecut, la respect, se dovedeşte a fi o farsă bună de azvîrlit în abisul rîsului popular. Cînd lumea rîde – zicea Brummer – e semn bun!

Înseamnă că lumea a mers mai departe!… Atunci, dînd lovitura cu „Almanahul” lui libertin şi cîştigînd o importantă sumă de bani, reuşise el să cumpere cea mai mare anticărie din Bucureşti, ani de zile rîvnită. Aici îl cunoscuse Chiril pe anticar, prin 1952… Era o clădire rotundă şi îndesată, ca o bazilică, aşezată în mijlocul pieţei unde pe timpuri se ridica edificiul unui cotidian de mare tiraj: „al micilor intelectuali, eterni, oricît de mici şi orice s-ar zice”, cum spunea tot bătrînul, ironic, lipsit de orice pietate şi al cărui cap extrem de agil ieşise teafăr şi la fel de tăios şi de bine înarmat dintre mormanele de idei ruginite şi de sfărîmături ale istoriei. Anticăria aceasta a lui rotundă, solidă, gheboasă, avea şase intrări. Număr apocaliptic anunţînd monştri neterminaţi, neajunşi pe culmea impară a cifrei a şaptea, din a cărei divină asimetrie creaturile primesc impulsul viu, trebuincios mişcării lor spre desăvîrşire. La intrare, scrisă pe ciment cu litere negre, o inscripţie anume făcută, la comandă, cînd anticăria fusese preluată, îţi atrăgea atenţia: „Fie ca învăţătura ta să nu întreacă faptele tale”. Prima dată, Chiril nu luase în seamă aceste cuvinte. El de obicei reacţiona tîrziu. Pe urmă înţelesese maxima aleasă de Brummer. Asta, întradevăr, ar fi trebuit s-o fi învăţat încă înainte de a fi ştiut pe de rost Tatăl nostru. Ceva mai tîrziu, el încercase să comenteze: „Asta înseamnă că orice teorie…”, dar anticarul îl oprise numaidecît, mimînd o enervare comică: „Ei, vezi cum eşti? Ce nevoie ai să ştie toţi ce ştii tu? Lasă – îl bătuse părinteşte pe umăr –, să fie alţii deştepţi, ce te costă? Numai cine nu-i sigur că-i deştept, simte nevoia să explice tot timpul…” – şi-l zăpăcise cu o mulţime de sfaturi şi de poveţe.