Stau întinsă pe canapeaua mea, cu o pernă îndesată sub cap. Am palmele aspre, mi-a rămas în piele şi mirosul de la vase, aş vrea să mă dau cu cremă pe mîini, dar crema e în baie şi n-aş vrea să-i trezesc. Aşa că stau întinsă pe canapeaua mea cărămizie, cu o pernă îndesată sub cap, frecîndu-mi uşurel palmele pe sub plapumă, să se înmoaie. În sufragerie, pe cealaltă canapea, acum desfăcută pentru ocazia specială, dorm Ligia şi Dan, împreună cu micuţa lor Laura. Au sosit aseară, au poposit la mine doar pentru o noapte şi-o zi, în drum spre Maramureş, o vacanţă ieftină pe final de sezon. Stau întinsă pe canapeaua mea, răsucesc iarăşi perna, nu mi-e somn, nu obişnuiesc să dorm după prînz, dar e binevenită pauza. Sînt obişnuită singură, oaspeţii sînt păsări rare în casa mea, aşa că pauza e binevenită, vizitele astea te storc de puteri dacă nu eşti învăţat cu ele, nu mă refer la plimbări, mereu aceleaşi plimbări – Piaţa Mare, Piaţa Mică, Turnul Sfatului, poze cu fîntîna din centru, popasul pe terasă la cafea, în cel mai bun caz o intrare la Brukenthal – şi nici la mesele întinse şi strînse cu chiu cu vai atunci cînd nici măcar n-ai o masă în sufragerie, e strict o chestiune de consum emoţional. M-aş da cu cremă pe mîini, dar n-aş vrea să-i trezesc. Fetiţa trebuie să fie tare istovită, acum o jumătate de oră făcea pentru mine o demonstraţie de gimnastică pe o saltea improvizată dintr-o plapumă şi-un cearşaf, la insistenţele mîndrei mame. Părea să execute totul cu cea mai mare plăcere. Şi totuşi eu eram stînjenită, e ceva nespus de stînjenitor să priveşti o fetiţă de nouă ani făcînd şpagatul şi podul, o fetiţă despre care ştii totul şi nimic icnind pe o plapumă aşternută pe covorul tău, îndatorîndu-te să priveşti cu de-amănuntul, chiar şi atunci cînd ai vrea să întorci privirea, să te bucuri, chiar şi atunci cînd te simţi întristat, să lauzi, să aplauzi. Înduioşată, ai vrea să opreşti spectacolul. Dar spectacolul continuă, şi continuă pînă la acelaşi final atent regizat pentru alţii ca tine. O fi obosită acum. Aşa că stau aici, cu perna îndesată sub cap, privind în tavan. Palmele aşa aspre. Aspru şi ticăitul ceasului, din care deodată se desprinde sunet de paşi, un scîrţîit vag, apoi alţi paşi, nişte foşnete, linişte, din nou doar ticăitul, paşi mărunţi, stop la uşă, poate unul dintre ei se duce la baie, ba nu, ba da, ba totuşi nu, clanţa de la dormitor coboară, uşa prinde a se crăpa uşor, un ochi, un năsuc, alt ochi, chipul mic şi serios al Laurei în fanta de lumină. Ridic din sprîncene. Uite-o că zîmbeşte. Îi fac semn cu arătătorul cîrlig. Aşa. Încet. Propteşte uşa la loc, codiţa îi tremură. I-a mai dispărut roşeaţa din obraji.