Bolovani e un sat de deal. Mai corect ar fi să zic că satul Bolovani e un deal. Un deal acoperit de păduri de foioase, brăzdate pe ici pe colo de pășunat de oi și continuat la bază cu livezi de meri și grădini de legume pestrițe. Oamenii sunt ca peste tot, nici prea harnici, nici prea leneși. Sunt oameni normali cu probleme normale. Numai că acum s-a abătut asupra lor o problemă mai puțin normală. Satul Bolovani are de acum un boier nou. Boierul vechi nici nu prea era boier dacă era să le socotești. Nu avea în el mare spiță, ci era mai degrabă un om descurcăreț care a știut să profite când trebuie. Nu a fost atent, nu l-a interesat decât de punga lui și satul a făcut datorii comunale la centru. 

Apoi au venit legile cele noi și plățile au trebuit să fie făcute. Boierul, în loc să plătească și să își vadă de tarlaua lui, s-a lăcomit, a vrut funcție și, cum se întâmplă de obicei cu peștii mici, cei mari l-au mâncat și l-au lăsat și fără bruma de funcție pe care o avea deja. Boierul cel vechi e de acum istorie. Trăiască boierul cel nou! Problema care se pune e cât din sat deține boierul cel nou? Pentru că el, boierul cel nou e un boier adevărat, veritabil, cu spiță veche. 

Cineva binevoitor de la centru i-a luat actele la mână și a constatat că boierul cel nou a fost cândva nedreptățit. Satul Bolovani e satul lui prin lege și prin urmare ar fi fost un abuz să nu îi fie retrocedat. Dar oare chiar așa pe tot? Dacă tot s-au făcut iar calculele, poate că tarlaua lui moș Neagu a scăpat pe lângă și i-a rămas lui că și așa e a lui să o muncească an de an de când era copil la țâța mă-sii. Sau poate că livada din vale de care se ocupă moș Mina, a fost și ea uitată, că și așa e în vale rău și n-a trecut picior de boier pe acolo de 20 de ani. Sau poate, mai ales poate, se găsește niscaiva pământ rămas pe lângă și pentru sufletele amărâte ale celor mai sărmani din sat, care nu au de niciunele și prea multe guri de hrănit care urlă după ei acasă. Cam asta glăsuiau oamenii adunați de cu dimineața la troiță, la răscruce. Mai gălăgios decât toți la un loc este Martalogul, fratele fostului boier, om îmbătrânit degeaba, care n-a muncit o zi în viața lui și acum s-a trezit calic și cu o casă de hrănit. Problema e că lui îi place mai mult gustul de țuică decât cel de sudoare, așa că acum, prins în corzi, urlă ca din gură de șarpe. 

Pe lângă el, s-au adunat încă doi care la fel, îl știu mai bine pe cârciumar decât locul sapei în gospodărie. Inu a lui Maria, Petre Chioru și Martalogul fac gură cât tot satul la un loc! Troița lângă care s-au adunat e la porțile conacului boieresc și oamenii au auzit de-cu-noapte că boierul cel nou a ajuns la moșie. Acum se odihnește și totuși ei au început să se strângă să vadă ce și cum. Nimeni nu i-a chemat, nimeni nu a umblat din poartă în poartă să îi adune și totuși, ca trași de ațe nețesute, au venit. Și dacă pe la prânz glasurile erau șoptite, cu ora, cu țuica, ele au devenit puternice și revendicative. Oamenii își știu prea bine păsurile și cum se simte mațul după iarna lungă. Fiecare știe cum ustură sudoarea intrată în ochi la prânz în câmp, și cum îți frânge șalele o zi la porumb. Și nu mai vor! Iar să muncească pentru altul? Păi până când? Nu se mai poate așa, domnule! Nu se mai poate deloc!