ÎN CĂUTAREA ADEVĂRATULUI EMINESCU

În 1932, când G. Călinescu publică monografia Viața lui Mihai Eminescu, mergând împotriva curentului și oferind imaginea unui Eminescu teluric, vital și robust, în cenaclul „Sburătorul“ patronat de E. Lovinescu se creează oarece vâlvă. Bebs Delavrancea, una dintre fiicele lui Barbu Șt. Delavrancea, afirmă chiar că monografia cu pricina l-a coborât pe Eminescu „dintr-un cer de legendă“ în „grajd“. Înmulțirea studiilor asupra poetului, de la Titu Maiorescu și C. Dobrogeanu-Gherea, la Mihail Dragomirescu, G. Ibrăileanu, D. Caracostea, Tudor Vianu ș.a., dar și moda investigațiilor psihanalitice asupra omului Eminescu întreprinse de medici specializați, între care un anume dr. Vlad, creează o adevărată presiune asupra criticului de la „Sburătorul“ și-i cer să se implice neîntârziat în „chestia Eminescu“. (Jurnalul său din acea perioadă atestă, de altfel, o neobișnuită febră a consemnării aparițiilor noi privitoare la Eminescu.) Lovinescu, care până atunci nu se ocupase decât incidental și cu rezerve de opera marelui poet – reușind totuși să intre în polemici vizând diferite aspecte ale operei eminesciene cu mai toți criticii importanți ai vremii sale –, decide că a venit momentul să-și spună cuvântul și să se elibereze de ceea ce singur numea un „complex Eminescu“: „am voit să stabilesc psihologia erotică a lui Eminescu, luând o poziție definitivă în controversa dintre critici și psihanaliști“. Intenția sa este să ofere un punct de vedere irevocabil, o cheie a operei și deopotrivă a omului Eminescu, deconstruind și mitizarea poetului, și procesul invers, al demitizării, așa cum decurseseră ele până la atunci, între idolatrizarea necritică a poetului instrumentată de naționaliști, în frunte cu Nicolae Iorga, și abordările mai realiste, de la opiniile psihanaliștilor la monografia lui G. Călinescu. Forma de discurs aleasă de Lovinescu în acest scop nu este critica sau istoria literară, ci, surprinzător, un gen de consum: romanțarea biografiei erotice a poetului – aspect considerat de criticul de la „Sburătorul“ definitoriu pentru personalitatea poetului și, în plus, insuficient tratat de Călinescu. Este stimulat în această direcție de recenta apariție a unor însemnări ale lui Mite Kremnitz, Amintiri fugare despre Eminescu, de moda vieților romanțate, venită pe filieră franceză și, poate, de mediile teatral și cinematografic, din care va fi extras modalități de ambalare atractivă a unui mesaj altminteri dificil. Dar cum nici ideea romanțării vieții lui Eminescu nu era nouă – Octav Minar romanțase primul relația dintre Eminescu și Veronica Micle (făcând chiar un film, în 1914), iar Cezar Petrescu va publica primul volum din trilogia sa eminesciană, Luceafărul, în 1935, anul în care apare Bălăuca –, Lovinescu trebuie să-și asigure măcar un unghi de atac original. El întreprinde așadar cele două romane-romanțări (cărora, pe parcurs, le imaginase o încununare, într-un al treilea roman, nerealizat totuși) cu pretenția de a spune, într-o formă literară, adevărul asupra personalității poetului, adevăr pe care demersurile predecesorilor săi îl vor fi ratat dintr-un motiv sau altul: „Nevoind să-i construiesc psihologia erotică din elemente imaginare sau necontrolate, ci după date sigure [...] n-am admis în țesătura poveștii decât numărul neînsemnat de fapte pe care le notează eroina [Mite]. Cel puțin în această privință, am ajuns astfel la rezultate irecuzabile: erotica lui Eminescu este asta, și nu alta [subl. autorului]“. Dar pentru că adevărul reieșit din documente și mărturii nu este întotdeauna „eminescian“, criticul asigură, în Memorii sau în interviuri, că romanțarea e în folosul cauzei: „situațiile create de mine [...] sunt mai eminesciene decât multe din cele ce i s-au întâmplat în realitate marelui poet“, fiindcă „ceea ce am urmărit e numai adevărul psihologic și creația unui Eminescu viabil și integral“. Până la urmă, toată greutatea ar sta în echilibrarea intenției de reconstituire veridică („Vreau să dărâm toate afirmațiile neserioase care s-au făcut până acum“) cu verosimilitatea unui Eminescu-personaj de roman, căci „Nu-i ușor să-l pui pe Eminescu să vorbească“ și să-l imaginezi în situații concrete de viață. Altfel spus, în cele două vieți romanțate, Lovinescu intenționa să facă și operă științifică, și literatură, adică operă de ficțiune (de altfel, după terminarea Bălăucăi se mândrea, scriind în jurnal: „Sunt romancier și romanul românesc va conta cu mine“) – obiective greu de conciliat, a căror tensiune a ieșit imediat în evidență.