Prefaţă 13 aprilie 1959, Văleni 

Ilie dragă, când m-ai căutat telefonic în Bucureşti eram după o boală grea a cărei convalescenţă o prelungesc acuma aici, acasă, unde am găsit la sosire scrisoarea ta. Care m-a mişcat, fiindcă sentimentele pe care spui că le-ai încercat în legătură cu noi coincideau cu o gravă stare de fapt. Am fost bolnav greu, în pragul morţii, şi (ţi-o spun fără nici o pretenţie melodramatică, chiar foarte degajat, ca şi cum nici n-ar fi vorba de mine!) mă simt în anticamera ei. Cine ştie! Poate că anul ăsta e ultimul din viaţa mea. În orice caz, 48 de ani de viaţă sunt un record pentru un pretins poet român, sărac din naştere şi până la aceşti 48 de ani, şi – pe deasupra – cu aspiraţii revoluţionare (şi dezamăgite, bineînţeles!). Măcar dacă aş avea convingerea – exclusiv subiectivă, şi mi-ar fi de ajuns! – că am scris cinci poezii „care vor rămâne”! Dar n-o prea am nici pe asta, când mă pipăi mai bine. Aşa că, de-o fi să mor, o să mor de tot, nu ca Horaţiu care spunea: non omnis moriar. 

Tânărul adresant, ajuns acum la o vârstă superioară celei a lui Miron Radu Paraschivescu în scrisoarea din aprilie 1959, nu rămânea insensibil la asemenea sfâşietoare confidenţe. Îmi părea prea sumbră previziunea de extincţie la o fiinţă atât de vie, până la agitaţie, pe care o frecventam de doi ani şi mai bine. Absurdă îmi părea şi autoaprecierea de „pretins poet român” sub pana unui important autor, recunoscut ca atare de critica literară şi de cititori. Nu-şi acorda nici convingerea subiectivă că scrisese cinci poezii „care vor rămâne”. 

Scrisese mult mai multe decât atâtea, iar destinul avea să-i acorde încă un deceniu şi mai bine pentru a adăugi o operă deja achevée în acel moment de gravă cumpănă! Din masa finală a Cânticelor ţigăneşti, reprezentativul volum cu care M.R. Paraschivescu a debutat la vârsta de treizeci de ani, în 1941, simţitor îmbogăţit ulterior, cele vreo patru poezii adaptate, cu forme în regulă, după Federico García Lorca (vibrant omagiat şi cu constantă modestie pomenit) – Nevasta mincinoasă, Cântic de fată neagră, Cântic de lună şi Cântic de poteraşi – ar putea lipsi fără pierdere. Simplul fapt că demersul său se înscrie în linia unei tradiţii naţionale (Ion Budai-Deleanu, Anton Pann) înlătură ripostele minimalizatoare. De altfel, în pofida ingenioasei lor adaptări la spaţiul nostru, cele patru poeme după Lorca sună totuşi „străin” în culegere. Violenţa lor sumbră contrastează vizibil cu blândeţea relativă a celorlalte, unde o lume modestă şi paşnică se exprimă. 

Ţiganii lui MRP nu sunt arzătorii gitanos andaluzi războindu-se cu la guardia civil, ci bieţi oameni nevoiaşi, obedienţi, care-şi cântă iubirile „arzoaie”, se blestemă, se pârăsc, visează, iar înfruntările cele mai sângeroase dintre ei nu depăşesc vendeta măruntă din Rică, ce aduce aminte de strălucitul cântec bătrânesc Toma Alimoş. Chiar şi un Blestem de dragoste, fioros în prima parte, se poate transforma într-o chemare pasionată: