Regulile jocului Amor Towles descarca gratis PDF.

În seara de 4 octombrie 1966, Val şi cu mine, amândoi trecuţi bine de a doua tinereţe, participam la vernisajul expoziţiei Mulţi chemaţi, la Muzeul de Artă Modernă – prima colecţie de portrete ale lui Walker Evans {1} , făcute cu camera ascunsă în metroul din New York pe la sfârşitul anilor’30. Era ceea ce editorialiştii mondeni numesc „un eveniment de excepţie”. Bărbaţii în costum şi cravată păreau ecouri ale şirului de fotografii, iar femeile purtau rochii viu colorate, de diverse lungimi, de la tendonul lui Ahile până în dreptul coapselor. Nişte actori tineri, fără slujbă, cu trăsături impecabile şi cu graţie de acrobaţi, serveau şampanie în dreapta şi-n stânga, pe nişte tăviţe rotunde. Puţini oaspeţi se uitau la fotografii. Erau prea ocupaţi să se distreze. O tânără mondenă, beată şi clătinându-se în căutarea unui chelner, dădu peste mine şi aproape că mă doborî la pământ. Nu era singura în starea aceea. La reuniunile mondene devenise oarecum rezonabil, chiar de bonton, să te îmbeţi înainte de ora opt. Însă nu era chiar atât de greu de înţeles. În anii ’50, America avea lumea la picioare şi o scutura de ultima leţcaie. Europa ajunsese verişoara săracă – o capră râioasă şi cu coada-n sus. Iar ţările nedesluşite ale Africii, Asiei şi Americii de Sud abia începuseră să mişune pe pereţii şcolilor noastre, precum salamandrele la soare. E-adevărat, mai erau şi comuniştii pe-acolo, pe undeva, însă, odată ce Joe McCarthy ajunsese în mormânt şi, pentru moment, nu era nimeni care să-i ia locul, ruşii nu făceau decât să stea pitiţi prin paginile romanelor de spionaj. Aşadar, într-o oarecare măsură, eram beţi cu toţii. Ne lansam ca sateliţii în noapte şi orbitam pământul în al nouălea cer, propulsaţi de căderea monedei străine şi de tăriile fin distilate. Strigam unii la alţii peste mesele îmbelşugate şi ne strecuram prin odăile goale cu partenerii celorlalţi, petrecând cu entuziasmul şi cu indiscreţia zeilor greci. Iar dimineaţa ne trezeam exact la 6:30, optimişti, cu mintea limpede, gata să ne reluăm locurile din spatele birourilor din oţel inoxidabil, de la cârma lumii.

În seara aceea, centrul atenţiei nu era fotograful. În jur de şaizeci şi cinci de ani, ofilit de indiferenţa faţă de mâncare, cu smochingul atârnând pe el ca pe gard, Evans părea trist şi neconturat, ca un şefuleţ pensionat de la General Motors. Din când în când, singurătatea lui era întreruptă de câte-o remarcă, în rest, a petrecut zeci de minute retras într-un colţ, precum fata cea urâtă la bal. Nu, privirile nu erau atrase de Evans, ci se îndreptau spre un tânăr scriitor cu părul rar, care făcuse de curând senzaţie punând pe hârtie o istorie a infidelităţilor mamei sale. Însoţit de editorul şi de agentul său de presă, primea complimente de la o gaşcă de fani, alunecos ca un nou-născut. Val cerceta cercul acela de lingăi cu o privire curioasă. N-avea nicio problemă să facă 10.000 de dolari într-o zi punând la cale fuziunea dintre un lanţ elveţian de magazine şi un fabricant american de obuze, însă nici bătut nu putea pricepe cum reuşea un palavragiu să provoace atâta agitaţie. Veşnic atent la ceea ce se petrecea în jur, agentul său mă zări şi îmi făcu semn. I-am făcut şi eu iute cu mâna, apoi l-am luat pe soţul meu de braţ.

— Hai, dragule, i-am spus. Să ne uităm la fotografii. Am intrat în cea de-a doua încăpere a expoziţiei, mai puţin aglomerată, şi ne-am început periplul, la pas, pe lângă fiecare perete. Practic toate pozele erau portrete pe orizontală, dintr-un metrou sau altul, ale călătorilor aşezaţi chiar în faţa fotografului. Iată un tânăr sobru, din Harlem, cu un melon lăsat bărbăteşte într-o parte, cu o mustăcioară franţuzească. Iată un ochelarist de vreo patruzeci de ani, în palton cu guler de blană şi cu pălărie cu boruri largi, imaginea perfectă a unui contabil de gangster. Iată două fete singure, de la raionul de parfumuri de la Macy, trecute binişor de treizeci de ani şi uşor sastisite la gândul că anii lor cei mai frumoşi s-au dus, călătorind, cu sprâncenele pensate, până în Bronx. Iată un el; iată o ea. Iată un tânăr; iată un bătrân. Iată un snob; iată o târfă.

Deşi făcute cu mai bine de douăzeci şi cinci de ani în urmă, fotografiile nu mai fuseseră prezentate într-o expoziţie. Se zicea că Evans avusese oareşce reţineri cu privire la intimitatea personajelor. Lucrul acesta îţi putea face o impresie ciudată (poate de uşoară aroganţă), dacă te gândeai că le-a fotografiat în asemenea locuri publice. Văzându-le însă chipurile înşiruite de-a lungul pereţilor, înţelegeai reticenţa lui Evans. Şi asta pentru că fotografiile surprindeau, de fapt, o anumită nuditate umană. Pierduţi în gândurile lor, mascaţi de anonimitatea vagonului, fără să bage de seamă aparatul de fotografiat îndreptat atât de frust spre ei, mulţi dintre oamenii aceştia îşi dezvăluiseră, fără să ştie, sinele secret. Toţi cei care călătoresc de două ori pe zi cu metroul ca să-şi câştige pâinea ştiu cum merg treburile: când urci, afişezi aceeaşi personalitate ca în faţa colegilor şi a cunoştinţelor. Ţi-o porţi cu tine, trecând prin turnichete şi uşi glisante, astfel încât pasagerii ceilalţi să ştie cum eşti – înfumurat sau precaut, tandru sau indiferent, prosper sau şomer. Însă îţi găseşti un loc, iar trenul porneşte; ajunge într-o gară, apoi într-alta; unii coboară, alţii urcă. Şi, legănat liniştitor de mersul vagonului, personajul pe care l-ai ticluit cu atâta băgare de seamă începe să se destrame. Superegoul se risipeşte, în vreme ce mintea ţi-o ia razna spre grijile şi visurile tale; sau, chiar mai bine, pluteşte într-o hipnoză ambientală unde până şi acestea dispar, lăsând loc liniştii astrale. Ni se întâmplă tuturor. Depinde doar de numărul staţiilor. În cazul unora, două. Într-al altora, trei. Sixty-eighth Street. Fifty-ninth. Fifty-first. Grand Central. Ce alinare era ca, în cele câteva minute cu garda jos şi privirea neclară, să-ţi afli adevărata şi unica mângâiere pe care ţi-o îngăduie însingurarea omenească!