De câte ori trecea de poarta acestui spital parcă i se lăsa un nor negru înaintea ochilor. Toată tinereţea îi fusese tulburată de boala maică-sii, care o aducea uneori zi de zi între zidurile spitalului. Pe vreme bună, Lidia se plimba cu maică-sa kilometri, prin curte, între pavilioane, povestindu-i filme, piese de teatru, cărţi citite, fără nicio reacţie din partea bolnavei, care-i atârna de braţ ca un bolovan. Era limpede că nu asculta ce-i spunea fiică-sa fiindcă mintea-i era blocată de un singur gând: pierderea averii luate de comunişti, însoţită de regretul că Lidia părăsise satul lor în loc să se mărite cu băiatul popii, ori cu al pădurarului, ori cu al fostului primar. 

Ce-i trebuise Lidiei să plece la Bucureşti şi să facă facultatea de chimie? Şi ce dacă fusese şefa promoţiei? Ca să-şi petreacă toată viaţa-ntr-o fabrică şi cu inima tremurând de frica accidentelor de muncă? Un tehnician de treizeci şi cinci de ani rămăsese orb pe viaţă dintr-o substanţă care-i sărise-n ochi. Aceste gânduri obsesive o măcinau zi şi noapte. La un moment dat al plimbării o trăgea pe Lidia spre pavilion şi abia ce deschidea uşa rezervei că se şi aşeza în pat, cu faţa la perete, semn că nu mai vrea să vadă pe nimeni. 

Boala maică-sii îi zdruncinase Lidiei echilibrul sufletesc şi aşa destul de şubred. De-atunci începuse cu antidepresivele şi cu somniferele. Încrederea în oameni i se clătina mai de mult. Moartea tatălui ei îi demonstrase cât se putea bizui pe coeziunea şi mai ales pe sinceritatea familiei. Pentru surorile tatălui ei, Lidia şi maică-sa erau socotite nişte străine. Bunica paternă a Lidiei urmând exemplu surorilor celui plecat şi pentru armonia-n familie, se distanţase şi ea de văduvă şi de orfană. Cât eşti sănătos şi ai de toate, şi, mai ales bani, toată lumea ţi-e prietenă. Te-mbolnăveşti şi-ai scăpătat, te ocolesc toţi de parc-ai fi o groapă-n drum. Când se-nsoară un bărbat, se-nsoară cu o femeie, nu cu un neam întreg. Femeia se mărită şi ea cu un bărbat, nu cu tot neamul lui. Familia se divizează-n celule. Nu e răspunzătoare una de celelalte. Fraţii sunt fraţi cât sunt la părinţi. 

Apoi devin soţi, soţii, gineri, nurori. Pe Zamfira Busuioc boala o-ndepărtase şi de propria familie. Un singur frate îi rămăsese apropiat, spre nemulţumirea nevesti-sii şi a părinţilor acesteia. Drept e că un bolnav psihic te poate duce chiar la sinucidere. Lidia nu se gândise niciodată la sinucidere dar îşi dorea moartea «Ca să nu mai ştiu, să nu mai ştiu!» Indiferenţa lui Dinu, iubitul ei, faţă de amărăciunea, ajunsă la disperare, prin care trecea ea, o duruse pe Lidia mai mult decât indiferenţa rudelor. Părinţii lui Dinu, avocaţi cunoscuţi, nu erau încântaţi de alegerea lui Dinu care, după cât succes avea la femei şi-n carieră, doar să fi-ntins mâna şi ar fi făcut un mariaj strălucit.