PREFAŢA.

 Discretă, existenţa socială a lui Dem. Demetrescu-Buzău s-a scurs în umbra tomurilor de jurisprudenţă şi în cercurile unei intelectualităţi alerte, cultivate, receptive la semnalele pe care climatul european al începutului de secol al XX-lea le dădea privind o inevitabilă mutaţie de mentalitate. Dublul său literar, numit URMUZ la ieşirea din cristelniţa fostului monah Tudor Arghezi, a făcut, în schimb, obiectul unui adevărat cult post-mortem. Cult conturat spre finele anilor 1920 şi susţinut-în unele cazuri (Geo Bogza, Saşa Pană) o viaţă – de pleiada avangardiştilor care, indiferent de reorientări conjuncturale şi revizuiri de platforme estetice, tindeau să vadă în autorul Paginilor bizare pe „premergătorul” (Bogza 1930) absolut al iconoclasmului lor. Poate tocmai acest paradox al iconoclasmului în căutare de idoli, al anomiei în căutare de legi suscită o parte din interesul mereu reînnoit pentru opera unui scriitor care nu a devenit nici până azi „un autor de şcoală”, dar care este, alături de contemporanii săi Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Tristan Tzara, unul dintre cei care au dat literaturii române moderne – cu o expresie a autorului însuşi – „forma sa precisă, alegorică şi definitivă”. Altfel spus: „forma sa anticanonică, anti-mimetică şi neîngrădit experimentală”. Care este, fără îndoială, dominantă (Manolescu 1983:250) în proza literară a modernismului românesc. Nu fără dreptate, Urmuz a fost considerat un scriitor fără precursori în literatura română. Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, singurul model de scriitură parodică, elaborată pe mai multe niveluri discursive, pe care l-ar fi putut avea Urmuz, era încă necunoscută, publicarea sa în versiune integrală trebuind să aştepte mijlocul secolului al XX-lea. Oricum, nici un autor de până la el nu abordează cu atâta dezinvoltură bolgiile populate de creaturi hibride, subumane, mânate de impulsuri obscure, ale unui imaginar care nu se mai lasă disciplinat de norme, modele, de „bunele-maniere” ale prozei tradiţionale (Pop 1990: 6). Nici un autor, înaintea lui, nu modifică într-atât poetica prozei româneşti fără să scrie măcar o notiţă teoretică! Cu excepţia lui Caragiale, nici un autor de până la el nu depăşeşte logica binară a acţiunii prin logica polivalentă a textului. Niciunul dintre antecesorii sau contemporanii lui nu obligă la reflecţii atât de incitante ca, a cărui operă cuprinde doar câteva zeci de pagini. Cum au fost posibile toate acestea? Ce alchimie necunoscută a fundamentat aceste imprevizibile răsturnări?