Nimeni n-ar bănui, întâlnindu-l prima oară pe Andrew Solomon, că are în faţă un om care a trecut de mai multe ori prin infern, trăind săptămâni şi luni ca un condamnat din bolgiile danteşti, şi care reuşeşte să înfrunte fiecare zi a vieţii sale printr-o mare voinţă intelectuală, ajutată de un pumn de medicamente. Invitaţi acum doi-trei ani în eleganta sa reşedinţă newyorkeză, am fost introduşi de un valet într-o încăpere mai curând britanică, unde am aşteptat o vreme, privind obiectele de artă presărate pretutindeni, pentru ca până la urmă să ne găsim faţă-n faţă cu un personaj uimitor. Evident, bărbatul care, coborând o scară de lemn preţios, a dat mâna, zâmbind afabil, cu fiecare dintre noi, îşi greşise secolul. A fost primul meu gând: acest om nu e din aceeaşi realitate cu noi, sau mai bine zis realitatea sa personală e urzită dintro ţesătură aparte. I-ar fi stat foarte bine în Renaştere, ca aristocrat erudit care, trecut de vârsta de patruzeci de ani, capătă o umbră de melancolie pe faţă, răsfrântă şi asupra violetei gingaşe dintre degete. Încă şi mai bine, m-am gândit, privind bluza albă, brodată cu uriaşe flori roşii, pe care o purta, i-ar fi stat cândva, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, printre dandy şi prerafaeliţi, corespondând cu Wilde cel închis la Reading pentru o vină inomabilă. Straniu sentiment: ni se părea că nu avem în faţă un om, ci un portret, luminos şi stilizat, în care ochii uşor exoftalmici şi gura feminină, ca şi atitudinea crispat-relaxată sunt surprinse cu subtilitate de un artist decadent.