Un roman de dragoste

Nu s-a dat niciodată o explicaţie satisfăcătoare faptului că avem foarte puţine romane de dragoste în literatura română. De la Elena lui Dimitrie Bolintineanu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la Matei Iliescu al lui Radu Petrescu, în a doua jumătate a secolului XX, şi, dacă punem la socoteală şi nuvelele cu acest subiect, de la Pădureanca lui Ion Slavici la Pòpi a lui Teodor Scorţescu, ne ajung degetele de la mâini ca să le numărăm. Când nu e un pretext, ca în Iluminările lui Ivasiuc sau ca în Îngerul de gips al lui Breban, pentru o prăbuşire morală sau politică, povestea de iubire pune în scenă gelozia, ca în Ioana lui Holban, răzbunarea, ca în Moara cu noroc a lui Slavici, sau alte sentimente aşazicând conexe, şi foarte rar iubirea însăşi. Adela e unul dintre puţinele noastre romane de dragoste: nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât. O dragoste care nu seamănă cu pasiunea, ca aceea din Maitreyi a lui Mircea Eliade, ci cu o amitié amoureuse, cum superb numesc francezii iubirea platonică, dintre un cvadragenar şi o femeie care are puţin peste douăzeci de ani. Ca să înţelegem de ce Ibrăileanu însuşi vorbea despre „problema melancolică a dragostei târzii“, comentând-o în operele lui Duiliu Zamfirescu, Turgheniev, Zola sau Edmond Jaloux, trebuie să ne întoarcem în la belle époque, adică în jurul anului 1900, când se petrece acţiunea romanului său, şi să ţinem seama de faptul că un bărbat la patruzeci de ani, câţi are doctorul Emil Codrescu, protagonist şi narator, era considerat sau se considera el însuşi în pragul bătrâneţii. E vârsta la care C. Negruzzi şi G. Sion îşi scriseseră amintirile. Astăzi, pentru noi, problema nu mai e a dragostei târzii şi nici chiar a marii diferenţe de vârstă. Ultima nu conta nici acum o sută de ani, când fetele se măritau (erau măritate, mai bine zis, prin voia părinţilor) foarte devreme, uneori la 13-14 ani, cu bărbaţi maturi, cu „situaţie“, adică. Adela lui Ibrăileanu a fost, şi ea, măritată. Când doctorul Codrescu, care o ştie de pe când i se juca pe genunchi, o reîntâlneşte în staţiunea de băi, Adela e o femeie încă tânără, dar divorţată.

Despre mariajul ei, încheiat în două săptămâni, nu aflăm nimic. Nu era în vederile unui roman ca al lui Ibrăileanu (chiar dacă scris odată cu romanele impudice ale generaţiei ’27) să intre în astfel de detalii, cum ar fi, de exemplu, cauzele de o anumită natură care duc de obicei la despărţire. Milan Kundera, care a analizat într-un eseu raportul dintre dragoste, căsătorie şi sex din câteva romane mari, a vorbit, în legătură cu Anna Karenina şi cu altele, despre un „roman precoital“. Cu alte cuvinte, care nu ne dezvăluie nicio clipă motivele intime ale compatibilităţii dintre un bărbat şi o femeie, dincolo de presiunea mentalităţii puritane din le meilleur monde. Şi Adela este un „roman precoital“. Îndrăznesc însă să spun că farmecul îi vine tocmai din maxima pudoare. A părut o mare cucerire, după Arthur Schnitzler şi romanele lui vieneze, care descriau sfârşitul epocii frumoase şi emanciparea femeii, devenită conştientă de corpul, de senzaţiile, de frustrările sau de orgasmele ei. Dar, cu timpul, s-a văzut că impudoarea generalizată din romanele secolului XX, mai ales în deceniile lui din urmă, nu reprezintă o garanţie sigură de valabilitate. Sexul nu poate ţine locul sentimentului. Şi nici dezvăluirile intime, deseori crude sau scandaloase, nu pot avea farmecul pe care misterul feminin l-a avut în ochii cititorilor de acum un veac. Ibrăileanu rămâne unul dintre ultimii apărători ai redutei misterului feminin, într-un moment în care romanele contemporanilor săi mai tineri (Camil Petrescu, Aderca, Eliade, Şuluţiu, Bonciu etc.) o asediau din toate părţile. Reduta a căzut atunci. Dar, iată, după trei sferturi de secol, începem s-o regretăm.