Titlu Comoara craisorului

Autor Gheorghe Sireteanu
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura română

gheorghe-sireteanu-comoara-craisorului-pdf

Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluierături ascuţite printre trunchiurile arborilor. Era o vreme, să nu scoţi câinele afară, în acea zi de 16 decembrie 1784. De două zile se despărţiseră de Crăişor, de Horea, la Albac, făcând parte din ultima ceată de răsculaţi cam de 100 de oameni, care-l însoţiseră până acolo. De două zile se despărţiseră de Crăişor şi tot de atâtea rătăceau, pe poteci ascunse, căutând să-şi piardă urma prin cele pustietăţi ale codrilor. Păşeau în şir indian, unul după altul, tăcuţi, iar urmele le erau şterse de zăpada spulberată. „Căpitanii, căprarii şi toţi aceia care se cred urmăriţi de către domni, să vă ascundeţi pe unde puteţi, până la primăvară, când ne vom scula iară, mai dârzi, mai hotărâţi! Păziţi-vă capetele că-mi trebuiesc! Sfătuiţi-i pe toţi să-şi păzească capetele!” parcă le mai răsuna în auz vocea hotărâtă a lui Horea.

Şi el, împreună cu Cloşca, urmau să se ascundă de furia domnilor, care împânziseră toate drumurile cu haiduci domneşti, cu gornici şi cu cătane împărăteşti. Erau vânaţi pe capete toţi cei presupuşi a fi luat parte la răscoală, şi mai cu tărie, căpitanii şi căprarii Crăişorului. Ţeapa, securea şi paloşul călăului, ştreangul – nemaipunând la socoteală schingiuirile la care erau supuşi înainte de a fi daţi morţii – era soarta ce-i aştepta pe cei prinşi. Erau sleiţi. Paşii le şovăiau. Crivăţul îi orbea, dar continuau să meargă, fără gând de oprire. În frunte păşea Luca Ştef din Visca. Îl urmau Serafim Dragoşa din Ţebea, Pătru Trif din Hălmagiu, Iovuţ Luncan din Blăjeni, – toţi foşti căpitani în oastea Crăişorului – un copil de vreo 14—15 ani, Pătruţ Mărcuş din Bulzeşti şi încă doi, necunoscuţi, dar care fuseseră văzuţi adesea în preajma lui Horea, şi încă nu venise vremea ca să se ştie cine şi unde sunt. Nu-şi dăduseră niciun răgaz de popas, zi şi noapte, păşind neîntrerupt, unul după altul, ca nişte umbre, în aceeaşi ordine.

Primii cinci erau îmbrăcaţi aproape la fel. Opinci in picioare, legate cu nişte cureluşe înguste înfăşurate de multe ori deasupra gleznelor, cioareci, cămăşi din cânepă aspră, încinse cu chimire late – în afara lui Pătruţ, a copilului, care era încins doar cu o cureluşă – vestă albastră cu mulţi nasturi de alamă şi tradiţionala ţundră moţească.

De după chimirele late îşi scoteau capetele mânerele pistoalelor şi prăselele jungherelor. La şoldul fiecăruia atârna câte o sabie, niciuna la fel, scoase de prin panopliile castelelor nobililor pe care le atacaseră. Doi erau înarmaţi chiar cu puşti luate ca pradă de la cătanele împăratului, alţii cu securi şi suliţe. Cei doi din urmă contrastau atât prin felul cum erau îmbrăcaţi cât şi prin muţenie. Nu scoseseră în aceste două zile, de când erau pe drum, o vorbă. Unul din aceştia purta în picioare cizme scurte, ungureşti, având carâmbul tare şi burduf, cioareci albi de pănură, cu multe găietane negre, o dulamă tot de pănură, sură, încărcată deasemenea cu găietane – după moda ungurească – chimir lat, – de după careşi scoteau capetele aceleaşi arme ca şi ale celorlalţi, – capul fiindu-i acoperit cu o pălăriuţă ungurească la care se mai ţinea o pană de păun. Al doilea se deosebea cu desăvârşire de restul cetei. Purta cizme înalte, peste genunchi, pantaloni strânşi pe picior, de postav cenuşiu, un dolman albastru închis, cu multe brandeburguri de mătase neagră, încins cu o curea lată, cu cataramă de alamă, de care-i atârna o sabie orientală, nu prea lungă, dar cu tăişul foarte ager, fără gardă, deasemenea desprinsă din vreo panoplie. Pe cap purta o pălărie cu borurile largi, cu pană de cocor, cam năpârlită, iar peste îmbrăcăminte, o pelerină lungă, neagră, cu gulerul de catifea, prinsă cu o gaică de alamă coclită la gât. Era ţinuta obişnuită a micului nobil în Transilvania şi Ungaria.