început de Octombrie 186... O zi caldă și luminoasă. lorgu Răutu, ieșit nici el nu mai știa pentru a călea oară în cerdac, se coborî vreo două trepte pe scară, apoi se urcă din nou și se opri o clipă, cuprins de o nedeslușită tristeții și parcă răpit de peisagiu! familiar ce se așternea la picioarele lui. In fața conacului șerpuește valea adâncă a Nistrului care aici, în dreptul Năpădenilor, cotește brusc sub unghiul drept spre Apus, lungind, cale de o poștă, parcul curții, satul și pădurea de stejari seculari, și apoi, după ce descrie un vast semicerc, se întoarce aproape spre punctul său de plecare, cuprinzând între stâncile basarabene o peninsulă din șesul Podoliei, care se strânge de istov în fața satului, lăsând abia o trecătoare îngustă de câteva sute de metri.

O altă cotitură, aproape tot așa de întinsă, mărginește și în sus, dinspre Nord, platoul un bastion adâncit în gândurile stătea nemișcat, neatins de splendorile acestei priveliști. Foarte înalt, puțin încovoiat ca toți uriașii, viguros încă la vârsta de cincizeci de ani, blond, abia ofilit de primii peri albi, cu ochi înalt al Năpădenilor, înaintat ca deasupra țărmului din stânga. Aici, pe coasta platoului aplecată spre Sud, se ridică conacul dominând împrejurimile. Pentru stăpânul Năpădenilor însă în zadar se desvălește o panoramă vastă și plină de farmec și de melancolie.

Câmpia nemărginită a Podoliei se întinde lin spre Răsărit și, vibrând sub razele tinere ale soarelui de dimineață, se pierde în zarea aurie; mărețe se înalță în fața ei coastele abrupte ale țărmului basarabean, bătute dc săgețile de lumină cari aprind în frunzișul tremurat printre blocurile negre dc granit toată feeria culorilor de toamnă — dela galbenul palid al platanilor și roșul viu al tufelor de corn până la petele sumbre, ca de sânge închegat, ale fagilor bătrâni; iar spre dreapta, departe, departe, la marginea apuseană a orizontului, mai rămâne învălit în ceața albăstrie amfiteatrul imens al dealurilor estompate pe cerul vânăt încă dc umbrele nopții.