ZADARNIC MINI, PE SCAUNUL înalt, sculptat din nuc masiv, îmbrăcat cu gobelinuri vechi - zadarnic sta cu pălăria pe cap, cu mînuşile alături, dreaptă statuie a mustrării. Lina, buna Lina nu se ocupa deloc de ea. Avea aerul acela serios care îi curma trei dungi pe fruntea mică şi îi scotea botul la iveală. Aerul de a fi „la treabă”, cum zicea Mini. Dacă nu ar fi avut uneori aerul acela, doctoriţa Lina, în alte privinţi, ar fi fost cu totul lipsită de orice prestigiu personal sau doftoricesc. Forma ei de pămătuf simpatic, gîtul scurt şi gras, bustul scurt şi gras, pîntecul rotunjior, faţa urîtă, desigur: cu ochii mici şi miopi, fără culoare, cu tenul stricat, nasul bun, turtit puţin la vîrf şi gura lată pe dinţi ce nu se arătau, deşi ţepeni la spart alune, acest tot, nu era defel impunător. Dar Lina azi avea aerul acela „la treabă” şi nu-şi aducea aminte de Mini, căreia îi promisese, îi jurase, că se vor întoarce în seara aceea, de la ţară, devreme. „Devreme” - nu se mai putea. După 6, în august, şi nu se vedea încă nici o pregătire; dimpotrivă, erau cauze puternice de întîrziere. Mini nu vroia să se sperie pe ea singură, altfel şi-ar fi spus: „E poate chiar caz de amînare! 

De înnoptat acolo! ... Brrrr! ...” De aceea îşi adresa în minte mici discursuri, monologuri ale plictiselei, nu prea violente sau zgomotoase, pentru că, în adevăr, atmosfera încărcată a locului o impresiona. „Ce noroc! îşi zicea în surdină. Să nu poţi suferi vizitele la tară şi să fii nevoit să pici la oameni într-o zi de necazuri... Nici măcar să nu fie amicii tăi, pentru a lua parte directă la acele necazuri; ...” O pendulă din lemn de nuc cu „ape line” - observă Mini - cu limba lată de bronz grav şi sonor, bătu un sfert. Mini fixă pendula. Era o mobilă demodată dar frumoasă şi de calitate bună ca tot restul. De la pendulă, unde minutele treceau încet - fireşte din cauză că pendula cea veche le suna mai rar, deprinsă cu timpuri mai domoale - Mini îşi mută ochii pe pianul mare, negru, strălucitor. Un toute-queue care ar fi ocupat, întreagă, o cameră modernă, dar care, în colţul hall-ului vast, sta grav, ermetic, izolat sub şalul de Persia, în adevăr minunat, ce-l acoperea. Mini privi fără teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să cînte. Aveau ei alte cîntece! Chiar fără de asta, condiţia pusă Linei era categorică: „Merg la Hallipi pentru ultima oară ... şi să nu-mi ceară nimeni să cînt, ca să nu refuz cu vehemenţă ... nepoliticoasă”. Nu fusese nevoie de parlamentari. De la început situaţia se desemnase clar: o scenă de familie în stil mare... O vijelie în casa gospodărească aşa de liniştită... şi, mai mult încă, o dramă misterioasă. Mini privi pe frumoasa doamnă Hallipa, stăpîna casei, Lenora! Mîinile ei albe şi catifelate păreau azi mai lungi, mototolind cu nervozitate un ziar. Figura ei de păpuşă blondă, de păpuşă de Nurenberg, cu gura roşie şi mică, cu obrajii de porţelan roz, era crispată şi ochii mari albaştri, ochii de sticlă limpede, erau plînşi; ondulările regulate ale părului oxigenat, auriu ca o perucă, erau deformate şi corpul majestuos, plin, totdeauna conştient de statura lui bogată, sta lînced, obosit, învelit fără grijă în chimonoul de dimineaţă.