Era timpul să apară – în lumina editorială și spre cunoașterea publicului larg – cartea Elenei Horceag, Lectura genurilor literare. La origine o teză de doctorat, cercetarea autoarei comportă o dublă miză teoretică. Pe de o parte, este vorba despre chestiunea modernă a lecturii (re-)instauratoare de text, în perspectiva cea mai modernă a teoriilor receptării, care conferă cititorului (în diverse grade de actualizare, abstractizare și funcționare ca pol al actului comunicării estetice) un rol decisiv în construcția întregului operei. Pe de altă parte, avem de-a face cu o perspectivă și, implicit, o grilă transgenerică legate de diferență și autonomie generică pe care, cu inteligență, autoarea le așază în relație cu tipologia actului receptării. Am cântărit îndelung, la vremea proiectului acestei teze pe care am condus-o în cadrul Școlii Doctorale de Studii Filologice din Iași, asupra oportunității unei lansări în dubla perspectivă invocată.

Fenomenologia lecturii este o poartă extrem de largă, prin care se adună astăzi contribuții excepționale la cunoașterea unui act presupus, sine qua non, chemat a înțelege, a instaura sensul, a completa lacunele textului, a da forma ideală a completitudinii semnificațiilor latente ale operei. A adăuga acestei direcții încă una care să distingă actele lecturii în funcție de genul literar căruia îi aparține opera ni s-a părut o încercare demnă de energia intelectuală, plăcerea demonstrației și minuția procedurală demonstrate în trecut de strălucita profesoară Elena Horceag. În fapt, care este miza acestei duble căi, a intersecției celor două axe? Vorbim despre o interogare simbolică și totodată concretă, așadar la puterea a doua, a acțiunii situate la capătul procesului creator în sine. Lectura, sinonimă receptării, este mișcarea vie, variabilă, de parcurgere și arpentare a unui text care rămâne egal cu sine, în datul său obiectiv. Datul textual permite lectura compensatoare a „nespusului“, inerent oricărui act de vorbire. În același timp, același obiect definit(iv) care este textul impune – prin însăși înscrierea generică – tipuri semnificativ, când nu radical diferențiate de lectură. Această adecvare generică, un implicit al actului de lectură, o convenție înscrisă în rama textului, prin „eticheta“ rematică (poem, roman, povestire, comedie etc.), presupune o restrângere și o limitare, dacă nu o specializare a procesului de lecturăinterpretare ce are loc în siajul operei.