În anul 1949, în ziua de Lăsata-secului, Chivu Căpălău s-a sculat târziu. Dormise somn greu, de plumb, din pricină că seara se îmbătase cu dascălul satului până la nesimţire. Dascălul se abătuse pe la el să-i spună că popa Răgălie se aţine să-i facă vânt din consiliul parohial, fiindcă i-a ajuns la ureche că Onică, băiatul cel mic al lui Căpălău, trăieşte cu Vica, nevasta lui Babalete. Mai rău ca păgânii, Doamne fereşte! Deşteptându-se, Căpălău a dat iar pe gât o moşoioacă de vin, cui pe cui se scoate, şi a strigat după feciori să-i judece ca pe hoţii de cai, dar nu era niciunul pe-aproape. 

Se gândea, în vreme ce-şi trăgea cizmele în picioare, că vorbele ce se vânturau prin lume nu erau lipsite cu totul de adevăr. Babalete, slab la minte de la naştere, nu găsise femeie decât într-un sat la patruzeci de kilometri de Suligatu. Vica nu-1 plăcuse, după cum nu-1 plăcuse nicio fată de prin împrejurimi, dar avea un copil din flori, o batjocorise, pe când se afla la plug, singură, primăvara, unu Ciungu lui Pavelete, om cu trei copii, acum mucezea la închisoare, şi taică-su o sili, pisând-o în bătăi, să se ducă după băiatul cel mare al lui Căpălău. Alde Căpălău au adus-o cu sania, într-o noapte, după Bobotează. La o săptămână după ce-a venit la ei, i-a murit copilul şi n-a vrut săl mai primească pe Babalete în pat, îl punea să doarmă pe jos, lângă sobă. Nu era cununată cu Babalete, Căpălău vroia s-o ţină o lună, de probă, s-o vadă cum se poartă şi cât îi poate capul şi pe urmă să facă formele la Comitetul provizoriu. „E cu ochi şi cu sprâncene de ce s-a îndrăcit aşa muierea”, îşi zise Căpălău, în ziua de Lăsata-secului, şi ieşi în prag, unde văzu că viscolul, pornit înainte de miezul nopţii, se înteţise. Gardul de mărăcini de la livadă fusese aruncat peste coteţul câinelui din coasta porumbarului. Magazia, grajdul şi perdeaua oilor aproape că nu se mai vedeau; vântul le înfăşa în scutece albe. Cu faţa ascunsă în gulerul cojocului, Căpălău intră în troianul din faţa uşii, afundându-se în el ca într-o grămadă de pleavă şi trecu la bucătărie, unde Nadoleanca, într-o rochie de barhet pătată de sosuri şi unsori, făcea pregătiri pentru petrecerea de la noapte cu finii şi cumetrii. Căpălău cununase şi botezase în fiecare an, deoarece pentru un naş o cununie sau un botez e o nimica toată, ce cheltuieşte în zilele nunţii scoate mai târziu cu vârf şi îndesat, fiindcă în Suligatu e obiceiul din bătrâni ca, de sărbătorile mai însemnate de peste an, finii să vie cu plocoane la naş, zece perechi de găini şi trei de curci în tot anul, plus carpetele şi tişlaiferele ce se dau pe colac de Lăsata-secului, de Paşti şi de Crăciun. Şi-apoi Căpălău era om cu stare şi nu refuza pe nimeni. 

— Bine că te-ai sculat, îi zise femeia, când îl văzu în pragul bucătăriei. S-aduc să-mi tai curcanul. Am fiert apă să-l jumulesc, dar m-am găsit pe nimeni să mi-1 taie. Vorbind, Nadoleanca se aplecă şi azvârli un lemn în foc. Era bătrână, mărunţică, groasă, cu faţa tuciurie. Pe vârful nasului îi atârna un neg cât bobul de fasole. 

— Da alde fii-tu unde sunt? Întrebă Căpălău. Au plecat să vânture satul şi vin deseară la petrecere?!… Sigur, urmă el, pufnind pe nări, la treabă ne îndemnăm mai greu, dar la băutură ne aşezăm în capul mesei şi nu ne mai scoală omul nici cu parul. Era limpede ca lumina zilei că pe Căpălău îl râma la inimă să facă scandal. „Aşa-i el după băutură, îl râcâie greaţa la lingurică”, se gândi Nadoleanca şi, după cum făcuse toată viaţa ei când bărbat-său se găsea în toane rele, aştepta resemnată, cu umerii căzuţi, ploaia de înjurături şi bruftuiala ce trebuia să urmeze.