Deși ne aflăm abia la sfârșitul lui august, e frig. Constat cu satisfacție că
nu sunt singura femeie care și-a pus taiorul. Mă opresc la cofetăria Kluger și
cumpăr un cornet cu castane glasate. E numai un pretext. Îmi place interiorul,
scaunele vieneze cu spătar de paie, măsuțele rotunde de marmură, borcanele
uriașe de pe tejghea cu bomboane acre. Deasupra rafturilor, tronează
important un portret. Habar n-am al cui e, însă-i limpede pentru oricine că
tipul a reușit tot ce și-a propus. Miroase plăcut a mentă și esență de brad.
Vechile arome de vanilie și aluat franțuzesc au dispărut de mult.
Madam Kluger, pufoasă, apretată și cu genele atât de albe încât par
pudrate cu zahăr, îmi face un cornet artistic și mă întreabă îngrijorată:
— Ce se mai aude, Fräulein Savu? Vin?
Îi o frică, tremură între mormanele de prăjituri și fursecuri falsificate —
războiul a falsificat totul, numai lacrimile au rămas autentice — tresare la orice
zgomot, și-a instalat la vitrină un oblon de tablă ondulată.
De fapt, neliniștea a cuprins întreg orașul, atmosfera vibrează. Nemții nu
mai ies decât în grupuri, evită străzile mărginașe, bătrânii au pierit din parcuri,
tinerii de pe Corso. La aproape fiecare fereastră, zărești câte un chip
circumspect strecurând priviri prudente din spatele perdelei. Oamenii par
grăbiți, chiar și slujnicele, bărbații au o expresie ciudată de nerăbdare.
Nerăbdare și încă ceva...
Au trecut două zile de la eliberarea Bucureștiului și bucuria, abia
camuflată, colorează chipurile rarilor trecători. Cunoștințele își zâmbesc cu
tâlc, își strâng mâinile febril, își comunică din mers, în șoaptă: "Parisul e liber.
A anunțat BBC-ul".
Ne aflăm în 25 august. Evenimentele se precipită. Poliția horthystă pare
să-și fi pierdut cumpătul, arestările se țin lanț, agenții vântură străzile, rup
afișele răsărite peste noapte, pe care o mână inspirată a ilustrat Dictatul de la
Viena sub înfățișarea unui monstru cu capul tăiat.