Mulţi prieteni tineri, între care se numără şi copiii mei şi unele rude, mă îndeamnă să scriu, dacă nu pentru toată lumea, măcar pentru uzul lor personal, viaţa romanţată a Eugeniţei Costea. Pentru ei Eugeniţa Costea fusese o mare personalitate. Cum am obiceiul să mă instruiesc din gazete şi am cetit toate foiletoanele criticilor contimporani, le am expus îndoiala mea cu privire la vieţile romanţate, care n-ar fi operă serioasă, ci ceva hibrid, impus de moda literară de după război. Cu toate argumentele mele împrumutate, e greu să am linişte.– Dacă o viaţa romanţată nu-i nici istorie, nici roman, mi se răspunde, atunci scrie mai mult istorie. Ai amintirile noastre, ai observaţiile şi constatările personale, ai scrisori şi un jurnal intim. Dacă nici din asta nu se poate alcătui istorie, atunci nu mai credem în nimic.

Trăim în vremuri de democraţie şi declarăm, cu violenţă, dacă e nevoie, că nu numai Ludovic al paisprezecelea are dreptul la un istoriograf.– Liniştiţi-vă, tinerilor, le răspund eu, şi mai ales încercaţi a fi înţelepţi. Orice aţi spune, dreptul la un istoriograf nu-l are oricine, şi asta o hotărăşte mai ales posteritatea. Chiar dacă noi am încerca să vârâm în istoria omenirii pe cutare şi pe cutare, porţile panteonului admiraţiei nu se deschid decât pentru foarte puţini; cei mai mulţi rămân zgribuliţi afară, în atitudine de cerşetori, cu foile de intrare în mâna dreaptă întinsă ţapănă. Din deceniu solicitatorii devin umbre tot mai schilave, până ce se amestecă cu pulberea tatălui nostru, pământul. Oricât de violent aţi declara dreptul vostru la nemurire acuma, nimic din cele rânduite nu se schimbă; după al patruzecelea an al vieţii, veţi înţelege că trebuie să muriţi şi, ce e mai trist, că cei mai mulţi va trebui să muriţi fără nicio glorie, în chipul cel mai meschin.

Eugeniţa Costea a fost o persoană interesantă cât a strălucit tinereţa ei; voi veţi fi oameni cumsecade: admit asta; nu aceste sunt criteriile istoriei şi faimei. Pe lângă asta, veţi cunoaşte mai târziu că chiar disciplina istoriei, la care faceţi apel, e mai puţin serioasă decât se crede: pune importanţă exagerată la stabilirea unei zile şi a unui an, ceea ce mi-e indiferent; pe când probleme sufleteşti, evenimente culturale şi sociale sunt în funcţie de părerile personale ale autorilor, care prezintă o comedie a măştilor adecvate pasiunilor şi intereselor lor de o clipă. Nu s-a văzut mai mult arbitrar decât în istorie. O istorie a unei copile, aşa de simpatică şi, dacă vreţi, aşa de excepţională, nu poate fi decât o interpretare a mea; fiecare dintre voi o vede în felul său, deci nimene nu ar fi mulţămit.– Dacă nu suntem mulţămiţi noi, mi se răspunde, poate va fi mulţămită lumea cealaltă, care n-a cunoscut-o de aproape pe Eugeniţa Costea. Deci scrie pentru public. De vreme ce editorul cere şi lumea ceteşte, înseamnă că genul e bun, chiar dacă unii şi alţii se îndoiesc de legitimitatea lui şi nu vor să-i facă loc în săltăraşele retoricei. Scrie o viaţă romanţată, dacă numai Ludovic al paisprezecelea şi Ghinghis Han au dreptul la istorie.– Chiar şi dreptul acesta e contestabil, răspund eu. Unii încearcă să scoată pe acesta din urmă din nisipurile negre ale Mongoliei, unde i s-a prăpădit mormântul şi unde-i piere amintirea. Viscolul uitărilor viitoare va troieni poate şi pe cel dintăi.

Cred că nu voi scrie ce-mi cereţi. Eugeniţa Costea a fost o cunoştinţă a noastră, o prietină pe care am iubit-o, am apreciat-o şi am socotit-o interesantă. Eugeniţa Costea înseamnă ceva pentru noi; nu înseamnă nimic pentru restul lumii, mai precis: pentru restul publicului cititor. Pentru ai mei nu e nevoie de o asemenea poveste scrisă, căci o avem în noi; pentru lumea cealaltă, nici atât. Lumea cealaltă se poate interesa de viaţa romanţată a unui Napoleon, a unui Bismarck, a lui Disraelli ori Benvenuto Cellini; să zicem că publicul nostru patriot şi binevoitor ar accepta un Mihai Viteazul ori domnul Tudor, – însă Eugeniţa Costea nu-i spune nimic. Eugeniţa Costea a fost o fetiţă oarecare; am admirat-o o clipă......