Există o cunoaştere care anulează orice consistenţă şi importanţă a ceea ce facem: pentru ea, totul e lipsit de temei, în afară de ea însăşi. Atât de pură, încât are oroare până şi de ideea de obiect, ea exprimă acea ştiinţă supremă potrivit căreia a săvârşi sau a nu săvârşi o faptă este totuna şi care e însoţită şi ea de o satisfacţie ieşită din comun: cea de a putea repeta, cu fiecare ocazie, că nu merită să pui suflet în nici un gest pe care-l faci, că nimic material nu e de natură să înnobileze ceva, că „realitatea” ţine de absurd. O astfel de cunoaştere ar trebui să fie numită postumă: ea are loc ca şi cum subiectul cunoscător ar fi viu şi neviu, fiinţă şi amintire a fiinţei. „Ţine deja de trecut”, spune el despre tot ce face, în chiar momentul actului, care e astfel privat pentru totdeauna de prezent.

Nu alergăm spre moarte, ci fugim de catastrofa naşterii, zvârcolindu-ne, supravieţuitori care încearcă s-o uite. Frica de moarte nu e decât proiecţia în viitor a unei spaime care-şi are începutul în prima noastră clipă. Nu ne place, desigur, să socotim naşterea un rău: n-am fost oare învăţaţi că ea e supremul bine, că răul se găseşte la sfârşitul, şi nu la începutul vieţii noastre? Răul, adevăratul rău e totuşi în urma, nu înaintea noastră. E ceea ce i-a scăpat lui Cristos, ce a înţeles Buddha: „Dacă n-ar exista pe lume trei lucruri, o, ucenici, Desăvârşitul n-ar apărea pe lume…” Şi, înainte de bătrâneţe şi de moarte, el aşază faptul naşterii, izvor al tuturor slăbiciunilor şi al tuturor nenorocirilor.

Putem suporta orice adevăr, oricât de zdrobitor, cu condiţia să înlocuiască totul, să conţină tot atâta vitalitate cât speranţa căreia i s-a substituit.

Nu fac nimic, se înţelege. Dar văd cum trec orele – şi asta e preferabil încercării de a le umple. Nu trebuie să ne ostenim cu o operă, trebuie doar să spunem ceva care să se poată murmura la urechea unui beţiv sau a unui muribund.