Succesul, Ion Marin Sadoveanu l-a cunoscut târziu, în 1944, cu romanul Sfârșit de veac în București, conceput ca prima parte (anii din urmă ai secolului al XIXlea) a unei trilogii în bună măsură biografică, urmat de Ion Sântu (1957) (epoca din jurul războiului de reîntregire), nu și de un al treilea volum care ar fi împins acțiunea, conform autorului însuși, până spre 1940. Sfârșit de veac este unul din cele mai solide romane românești, socotit balzacian sau flaubertian de către critică, la apariție ori la reeditările de după al Doilea Război, de la Ș. Cioculescu la E. Simion, combinație de Ghica și de Kunstprosa, în opinia lui Paul Georgescu, thomasmannian în aceea a lui Ov.S. Crohmălniceanu (care nu uita că scriitorul tradusese Zauberberg), respins de puțini, ca Al. Piru („compoziție mai degrabă trudnică“) sau I. Negoițescu (carei găsea valoarea în tipicitatea temei, nu în arta romanului). Chiar și fără a conta vreodată ca un roman de prim-plan, Sfârșit de veac a lăsat urme în Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, în Princepele lui Eugen Barbu, în Scrinul negru al lui Călinescu (care n-a comentat niciodată cartea), îndeosebi în zugrăvirea amestecului de leneșă boierime cu blazon și de arendași cupizi care a făcut România modernă, dar și în insistența pe tradiții, locuri, arhitectură și urbanism în care au excelat romancierii ulteriori. Tema este aceea de la N. Filimon și de la atâția alții preocupați de evoluția noastră socială începând cu secolul al XIXlea, însă tratată cu mai mare complexitate și minuție, pe planuri largi și în ritmul lent al frescelor istorice și familiale la modă în toată Europa cu câteva decenii înainte (Galsworthy, Roger Martin du Gard ș.a.). Dacă n-are acuitatea portretistică de la Petru Dumitriu (dar nici tendențiozitatea păgubitoare de la același), Ion Marin Sadoveanu are un suflu mai puternic și o capacitate de a construi psihologii pe care n-o regăsim la mult mai faimoșii lui urmași, cum ar fi Călinescu sau Barbu. 

E lucrul cel mai rar remarcat la aparent balzacianul scriitor: psihologismul. Ca în toate marile romane care i-au fost model, în Sfârșit de veac tipurile umane sunt atent diferențiate psihologic, iar personajele secundare (Lefterică, Jurubiță, Natalia etc.) au un relief înalt, spre a nu vorbi de Iancu Urmatecu, avocatul îmbogățit prin tranzacții funciare, ajuns din omul de casă al boierului Barbu unul din puternicii zilei, personaj la fel de greu de uitat precum altele din capodoperele romanului nostru. Remarcabilele portrete fizice sunt dublate de portrete morale. În ciuda masivității, Sfârșit de veac are un ritm bine marcat de scene în care conflictul e psihologic. Sunt scene de luptă, de duplicitate și de strategie, conduse cu mână sigură, în care personajele își confruntă interesele, dar și firea ascunsă. Maestrul de ceremonii este, firește, Urmatecu, plin de vitalitate, neobosit, viclean, calculat, altruist și crud totodată, pe care doar lucrurile neclare, ciudățeniile, capriciile femeilor, nebunia și moartea îl tulbură, scoțându-l din apele în care se scaldă de obicei. Chefurile uriașe pe care le trage după înmormântări vin din nevoia de a se reechilibra psihic. Dacă boierul Barbu e un Tuzluc, iar Jurubița, o Kera Duduca, Urmatecu e un Dinu Păturică infinit mai complicat și mai subtil, realizat la alte dimensiuni fizice și morale. Nu există, cum există de obicei în romanul de acest tip, personaje pozitive ori negative. Nici aplecarea spre caricatură de la romancierii postbelici. Am putea spune chiar că până și cei mai netrebnici sunt priviți cu anume compasiune. Un element important este acela biografic, care atenuează eventualul spirit critic. Se pare că Urmatecu, boierul Barbu, Amelia, fiica celui dintâi și viitoarea soție a doctorului Sântu, doctorul însuși au prototipuri reale în familia scriitorului. De altfel, Ion Sântu e un Bildungsroman ce îl are în centru pe fiul doctorului cu acest nume, copil încă în Sfârșit de veac, roman pe care îl continuă prin aproape toate personajele importante. 

Urmatecu însuși moare aproape de mijlocul lui Ion Sântu. Acțiunea din acest al doilea roman debutează cam odată cu secolul XX („nu mai era decât un an până la începutul veacului cel nou“), aceea din Sfârșit de veac trebuind situată pe la jumătatea anilor ’80 din secolul precedent. Pe multe pagini din Ion Sântu tonul și stilul sunt cele din Sfârșit de veac, deși nu mai regăsim dramatismul scenelor din romanul anterior. Treptat, Ion Sântu devine tezist, prin opoziții accentuate. Răscoala din 1907 e zugrăvită mai puțin fals decât în Cronica de familie ori în Desculț, doar că rolul instigatorilor socialiști, unii ruși, e privit ca un factor pozitiv. Ion Maximovici, revoluționarul, are o contribuție însemnată în formarea lui Ion Sântu, adolescentul de la 1914– 1916, iar prietenii acestuia din urmă sunt deseori caracterizați în funcție de proveniența lor socială. Nu trebuie uitat că unele capitole au fost scrise ori modificate după 1948. Ion Sântu rămâne totuși unul dintre romanele relativ oneste din epoca realismului-socialist, cu mai puține concesii decât majoritatea.