Prima mea închisoare nu avea decât 17 celule. Am rămas acolo de la 17 ianuarie 1950, data arestării mele, până la sfârşitul lunii aprilie. Era o închisoare specială. Secretă. Nu ştiam ce se putea întâmpla în această clădire mare, de două-trei etaje şi al cărui subsol fusese transformat în închisoare. Nu am cunoscut din acea clădire decât cele patru celule pe care, rând pe rând, le-arh ocupat. Carcera. Sala de duşuri unde făceam „manej". Un birou de anchetă la etaj, closetele şi o scară. Sunaseră la uşa mea noaptea, la orele 11. Când am auzit soneria, am ştiut că erau ei. Nemişcată, ţinându-mi respiraţia, îi auzeam cum sună. Aş fi putut să fug. Sa trec de pe terasa mea pe terasa vecină. Şi după aceea? Să-i trezesc pe vecini? Să trec prin apartamentul lor? Să cobor pe scara de serviciu? Şi după aceea? Chiar dacă reuşeam să ies în stradă, fără să fiu văzută, unde mă puteam duce? Unde mă puteam ascunde? La părinţii mei? Ar fi fost primul loc unde ar fi venit să mă caute. Mi-ar fi hăituit toţi prietenii. Nimic nu i-ar fi putut opri. în cele din urmă aş fi fost prinsă şi toţi cei care m-ar fi ajutat, ar fi fost pierduţi. Locuiam la etajul şase. Câteva minute am şovăit. Să mă arunc pe fereastră? Cei de la uşă începuseră să se enerveze. Ştiau bine că eram înăuntru. Portarul mă văzuse intrând. Probabil că le-a spus-o. Ferestrele apartamentului erau luminate. De jos, din stradă, trebuie să le fi văzut. Cu paşi înceţi, m-ara dus către uşă. Era miezul nopţii. Prima noapte petrecută în puşcărie nu mi-o aduc aminte, pesemne am dormit. Prima zi de detenţie, 19 ianuarie 1950. Anchetă. Un miliţian îmi spune să mă aşez la o măsuţă. În faţa mea, un birou mare. Un bărbat. Are o ceafă de taur. îmi pune mai multe întrebări. Nu cunosc răspunsurile la aceste întrebări. Vorbeşte cu un accent străin. Nu ştiu nimic despre oamenii de care îmi vorbeşte. I-o spun. Declară că mint. îmi ordonă să mărturisesc tot. Să mărturisesc? Ce? Am crezut că am noroc. Neştiind nimic, nu voi putea spune nimic. Unele nume de care vorbea nu le auzisem niciodată. Cita şi nume cunoscute, dar erau numele celor mai buni prieteni ai mei. Cu toţii respectabili şi respectaţi. Puteam răspunde cu sinceritate: nu! Am fost foarte mirată văzând că nu mă crede. Insista. Stăruia să-i spun adevărul. Apoi s-a înfuriat. A început să strige. A afirmat că are dovada minciunilor mele. Mi se face frică. Pare sincer. Spune că îşi pierde timpul pentru binele meu, pentru a mă convinge să mărturisesc. îmi va da timp de gândire. Tot timpul de care am nevoie. Mă cuprinde teama.