Cu chin cu vai, mai ales cu vai! viaţa începea a se aşeza din nou în tiparele de mai înainte şi parcă şi stăpînitorii, de la hospodarul ţării pînă la ultimul taxindar se purtau mai cu blîndeţe faţă de norodul de rînd. Dar milosîrdia domnească n-a ţinut mult. Alte griji au venit să împovăreze gîndurile fanariotului. Prin omul lui de la Stambul, aflase de-o anume nemulţu¬mire a Sultanului, fiindcă întîrziase cu trimiterea haraciului. Ajunsese şi la urechea marelui stăpîn vestea despre boliştea care bîntuise ţara, dar – gîndea el – asta era treaba bey-ului de la Bucureşti pe care-l căftănise, dîndu-i şi rang de paşă cu două tuiuri, spre a fi ascultător şi cu osîrdie faţă de îndatoririle către Înalta Poartă. Caragea ajunse iute la convingerea că, oricum, cămaşa e mai aproape de piele decît caftanul şi oricît de mare i-ar fi fost milostenia pentru norodul aflat sub oblăduirea sa, datoria trebuia împlinită, şi cît mai degrabă. Sultanul nu ştie multe şi-odată te trezeşti cu imbrohorul care-ţi aruncă pe umăr năframa neagră de mazil... Pe de altă parte, mai aflase Măria Sa că în părţile Olteniei un boiernaş de ţară ridica steag de răzmeriţă, dar nu putuse să-l prindă cu nimic care să-l îndrituiască a-i pune capul sub satîr. Ar fi făcut-o el dacă nu s-ar fi temut de cîţiva boieri olteni, mari în cin şi cu destulă putere a se împotrivi la nesocotirea pravilei. Încercase odată să-i ispitească dacă n-ar fi bine ca „pravila veche” să mai fie lăsată de-o parte uneori, dar nu izbutise să dobîndească încuviinţare. Şi cît era el de Vodă înţelesese că trebuie să-şi plece urechea şi la părerea lor – mai ales că fără boieri, chiverniseala către care năzuia nu se putea împlini. Aşa cum auzise că s-a mai întîmplat şi cu alţii de-au stat în jilţul domnesc înaintea lui, boierii nemulţu¬miţi l-ar vicleni la Stambul şi-ar putea să-şi piardă dom¬nia, ajungînd mai sărac de cum era cînd a venit aici; ba, pe lîngă pierderea averii pe care abia începuse a o-ncropi, îşi putea pierde şi capul, că banul e ochiul dracu¬lui şi boierii-ăi mari nu se scumpesc cînd e vorba de-un cap ca al lui, iar la Înal¬ta Poartă sînt destui dregători iubitori de aur. Dacă Sultanul l-ar mai îngădui cu trimite-rea haraciului – e aproape sigur c-ar fi neiertător, de-ar afla că-n Ţara Românească, mocneşte gînd de răzvrătire ce ameninţă să strice liniştea stator¬ni¬cită în locurile astea aducătoare de belşug în haznaua şi cămările împărăţiei. Oricum o sucea, nu ieşea la socoteală. Hotărî ca deo¬camdată să zorească strîn¬gerea birurilor pentru împlinirea datoriei către Sultan şi pe lîngă pungile cu galbeni să mai adauge nişte peşcheşuri împărăteşti ca să-l îmbuneze şi să-l facă a nu lua în seama, trecătoarea nevolnicie a celui pus spre păzirea bunei rîn¬du¬¬ieli în Valahia. Dar oricît de grijuliu era să nu-şi atragă mînia stăpînului, Vodă Caragea nu uita o clipă că domnia este trecă¬toare şi că trebuie să se îngrijească şi de îndes¬tu¬larea pun¬gii sale, spre a-şi asiguripsi trai lipsit de griji la vremea cînd, alungat din scaun, va fi nevoit să-şi ducă zilele în cine ştie ce ostrov al Levantului. Asta dacă are noroc; nu o dată îl cutremurase fior rece, de parcă vedea aievea şnurul de mătase al hadîmbului încolăcindu-i gîtul şi sugrumîndu-l ca pe Vodă Han¬ger¬li. Oricum, aurul face minuni! Şi slobozi porunci să se înceapă strîngerea biru¬rilor, fără vreo îngăduinţă. Se dezlănţui iar, mai cumplită ca pînă atunci, teroarea zapciilor şi taxin¬da¬rilor... Dacă tîrgoveţii izbuteau să-şi împlinească angaralele, ca unii care, fie negu¬ţă¬tori, fie meşteşugari, puteau agonisi mai uşor banul, pentru ţăran, urgisirea ajunse de neîndu¬rat. Slujitorii domneşti băteau şi căzneau de ţipa fiu din maică, iar deseori, unde nu izbutea harapnicul, lovea hangerul. În afara jugului domniei ce apăsa greu grumazul ţăranului, se abătea asupră-i şi împilarea boierilor, care şi ei aveau dragoste mare pentru umplerea sipetelor. Cînd, încolţit din toate părţile, îi ajungea cuţitul la os, ţăranul îşi lua lu¬mea-n cap, punea mîna pe secure, lovea în spoliatori şi înfunda codrul. Adunaţi în cete, călcau conacele, se hărţuiau cu poterele, băgînd spaima în asupritori. Unii cădeau, răpuşi de plumbii vrăjmaşilor, dar ca dintr-un izvor nesecat al neamului, tare de cuget la ceas de cumpănă, se ridicau alţii care le luau locul. Sosise clipa răscrucii vremilor, cînd povaţa şi îndemnul Vladimi¬res¬cului, asemeni unor trîmbe nevăzute, chemau laolaltă inimi arzînde în focul dragostei de libertate.