Căsătoria doctorului Waâte’r şi prezenţa Lenorei, soţia lui, nu adusese nici o tulburare sanatoriului Waster. Totul funcţiona în ordinea desăvârşită de mai înainte. Privit de aproape, mai ales, sanatoriul Walter era o instituţie măreaţă. Corpul de casă, vizibil de pe şosea, la stânga rondului întâi ce leagă Calea Victoriei cu aleea de plimbare a păduricii bucureştene, clădire cu aspect de castel bavarez, era numai centrala instituţiei; trei pavilioane impunătoare şi noi erau simetric repartizate înapoi în mijlocul parcului şi legate de corpul principal prin lungi coridoare; pavilionul de chirurgie, cel de boli interne şi cel de boli nervoase; în fund, izolat sub ocrotirea brazilor şi a teilor, se afla un al patrulea pentru contagioase, cu stil de adevărat pavilion de vânătoare. De fapt, castelul bavarez şi pavilionul tirolez fusese clădite de prinţul Barodin, însurat cu o prinţesă Basarab. Cumpărat tle bătrâna F.fraim, cunoscuta banchereasă, atunci când Barodin lichidase pentru a se retrage definitiv la Paris, palatul fusese strecurat drept dar de Crăciun în pantoful de lac al tânărului doctor Walter. Era o poveste veche şi acum aproape uitată că văduva Efraim plătise scump amorul tânărului Walter. Câţiva bucureşteni îşi aminteau să fi văzut înaintea războiului, înapoia ferestrelor caselor vechi din Calea Victoriei, pe banchereasa Efraim, grasă, cu tâmple supărător de negre, încadrând obrajii cu trei rânduri de guşi, separate de trei rânduri de smaragde, pe care părea că le poartă şi noaptea, încarnate fiind acolo în dungile gâtului, o sculă de sultană, căzută cine ştie când şi cum micului Efraim, temutul stăpân al marii finanţe neoficiale. Micul Efraim, marele bancher, nu murise încă la apariţia frumosului Walter şi-l înscrisese cu înţelepciune la rubrica cheltuielilor necesare. Palatul Barodin îi fusese dăruit însă lui Walter abia după moartea soţului ci. Salema Efraim avusese scrupule conjugale şi un respect relativ faţă de Efraim, aşa că îşi îngăduise unele lucruri, şi pe altele, nu. 

Efraim avusese şi el îngăduinţele lui cu igiena uriaşei sale soţii şi unele scrupule negustoreşti faţă de dânsa. La origina averii sale se afla zestrea Salemei, adică o dugheană de fructe din Pireu, unde Efraim purtase de mult, atârnată cu un şnur de gât, o tablă cu smochine, stafide şi alte fructe de Orient. Primele câştiguri Efraim le dase pe din două: jumătate lui şi jumătate Salemei – şi tot aşa mai pe urmă; în felul ăsta, la vârsta de 50 de ani, când fidelitatea Salemei încetase, capitalul ei propriu era însemnat. Mai uimitor fusese gestul testamentar al lui Efraim, ce mai lăsase Salemei parte bună din avere, dovedind că douăzeci de ani de credinţă la tinereţe însemnau pentru el mai mult ca cei zece ani de părăsire la vârsta periculoasă; restul averii mersese la familie şi la unele instituţii susţinute de Efraim care, fără a fi filantrop, vroia totuşi să-şi supravieţuiască. N-aveau copii. Un băieţel murise de mult, născut şi acela prea curând după căsătorie. Văduva Efraim lăsase tot avutul ei doctorului Walter. Edrept că murise la 70 de ani cu o sută douăzeci de chile şi cu titlul de amantă a lui, sacrificiu vrednic de răsplată, mai ales că nu fusese vorba de o sinecură. Închipuirea se întoarce pudică de la cercetarea unei astfel de legături; refuză să cerceteze întunecimile sufletului şi obscurele vedenii trupeşti. Doctorul Walter părea, de altfel, a fi dorit puternic reabilitarea pe căile ce-i erau cu putinţă; avea o mare pasiune pentru tot ce era obiect de artă: pictură, bibelou, mobilă, tapiserie, pasiune ce-l apropiase mult de bancherul Efraim, colecţionar ei însuşi, şi care anume lăsase Salemei obiectele lui de preţ, ştiind că astfel vor fi stăpâoite cu dragoste de către Walter. Pentru Efraim obiectele de artă reprezentau satisfacţia de a plasa totuşi capitalul în chip sigur, deşi fără de dobxndă. Lui Walter rafinarea delicată a obiectelor îi da o compensaţie prin stări pur contemplative către făpturi neînsufleţite. Încă de la început tânărui Walter se arătase dispreţuitor cu banii astfel câştigaţi: era cheltuitor, neprevăzător cu ziua de mâine, în stare să se îndatoreze pentru o cupă rară sau un sipet cizelat. Bătrâna Efraim plătea totul cu mare bucurie. O mulţumea risipa talarului estet, după lunga trudă de agonisire a zarafului Efraim, iar lista orgiilor amantului ei o mulţumea prin enumerarea ei liniştitoare: 25.000, pocalul Lalique; 18.000, caseta veneţiană; 125.000, un Van Beers autentic… Femeile ar fi costat poate mai puţin, dar ar fi trezit gelozia uriaşei voluptoase.