La Tiganci de Mircea ELIADE (Nuvela) In tramvai, caldura era incinsa, nabusitoare. Traversand grabit coridorul isi spuse: “Esti un om cu noroc, Gavrilescule!” Zarise un loc liber, linga o fereastra deschisa, la celalalt capat al vagonului. Dupa ce se aseza, isi scoase batista si-si sterse indelung fruntea si obrajii. Apoi infasura batista pe sub guler, in jurul gatului, isi incepu sa-si faca vant cu palaria de paie. Batranul din fata lui il privise tot timpul concentrat parca s-ar fi trudit sa-si aduca aminte unde il mai vazuse. Pe genunchi tinea cu mare grija o cutie de tabla. 

— E teribil de cald! spuse el deodata. Nu s-au mai pomenit asa calduri din 1905! Gavrilescu clatina din cap continuand sa-si faca vant cu palaria: 

— E cald intr-adevar, spuse. Dar cand este omul cult, le suporta mai usor pe toate. Colonelul Lawrence, bunaoara. Stiti ceva de Colonelul Lawrence? 

— Nu. — Pacat. Nici eu nu prea stiu mare lucru. Daca s-ar fi urcat in tramvaiul asta, l-as fi intrebat. Imi place sa intru in vorba cu oameni culti. Tinerii acestia, domnul meu, erau desigur, studenti. Studenti eminenti. Asteptam cu ei in statie si i-am ascultat. Vorbeau despre un anume Colonel Lawrence si de aventurile lui in Arabia. Si ce memorie! Recitau pe dinafara pagini intregi din cartea Colonelului. Era o fraza care mi-a placut, o fraza foarte frumoasa, despre arsita care l-a intampinat pe el, pe Colonel, undeva in Arabia, si care l-a lovit in crestet, l-a lovit ca o sabie. Pacat ca nu pot sa mi-o aduc aminte, cuvant cu cuvant. Arsita aceea teribila a Arabiei l-ai lovit cu o sabie. L-a lovit in crestet ca o sabie, amutindu-l. Taxatorul il ascultase zambind, apoi ii intinse biletul. Gavrilescu isi puse palaria pe cap si incepu sa se caute in buzunare. — Imi cer iertare, sopti el dupa cateva clipe, neizbutind sa gaseasca portmoneul. Niciodata nu stiu unde il pun. 

— Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neasteptata voie buna. Avem timp. Ca n-am ajuns inca la tiganci. Si intorcandu-se spre batran, ii facu semn cu ochiul. Batranul rosi si stranse, nervos, cu amandoua mainile, cutia de tabla. Gavrilescu intinse o bancnota si taxatorul incepu sa numere maruntisul zambind. 

— E o rusine! sopti batranul cateva clipe in urma. E nepermis! — Toata lumea vorbeste, spuse Gavrilescu, reancepand sa-si faca vant cu palaria. E drept, pare o casa frumoasa, si ce gradina! Ce gradina! repeta el clatinand din cap, cu admiratie. Uitati-va ca incepe sa se zareasca, adauga el aplecandu-se putin ca sa vada mai bine. Cativa barbati apropiara ca din intamplare fruntile de ferestre. 

— E o rusine, repeta batranul privind sever inaintea lui. Ar trebui interzis. 

— Sunt nuci batrani, continua Gavrilescu, de aceea e atata umbra si racoare. Am auzit ca nucul incepe sa dea umbra abia dupa treizecipatruzeci de ani. O fi adevarat? Dar batranul se prefacu ca nu aude. Gavrilescu se intoarse catre unul din vecini care privise ingandurat pe fereastra. — Sunt nuci batrani de cel putin cincizeci de ani, incepu el. De aceea e atata umbra. Pe o arsita ca asta, e o placere. Ferice pe ei. 

— Da ele, spuse vecinul fara sa-si ridice ochii. Sunt tiganci. 

— Asa am auzit si eu, continua Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul asta de trei ori pe saptamana. Si va dau cuvantul meu de onoare, nu s-a intamplat o singura data sa nu aud vorbindu-se de ele, de tiganci. Le cunoaste cineva? Ma intreb: de unde au venit? 

— Au venit de mult, spuse vecinul. 

— Sunt aici de douazeci si unu de ani, il intrerupse cineva. Cand am venit eu intai si intai in Bucuresti, tigancile astea erau tot aici. Dar gradina era mult mai mare. Nu se cladise inca liceul. — Eu, cum va spuneam, reincepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul asta de trei ori pe saptamana. Pentru pacatele mele, sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist. 

— Atunci va cunosc, spuse deodata batranul intorcand capul. Sunteti d-l Gavrilescu, profesor de pian. Am o nepotica si i-ati dat lectii acum cincisase ani. Ma tot intrebam de unde mi-e cunoscuta figura dumneavoastra. 

— Da, eu sunt, relua Gavrilescu. Dau lectii de pian, umblu mult cu tramvaiul. Primavara cand nu e prea cald si adie vantul, e o placere. Stai la o fereastra ca asta si din fuga tramvaiului vezi tot gradini inflorite. Cum va spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe saptamana. Si aud mereu vorbindu-se de tiganci. De multe ori miam pus intrebarea: Gavrilescule, mi-am spus, sa presupunem ca sunt tiganci, ma rog, de unde au ele atatia bani? O casa ca asta, un adevarat palat, cu gradini, cu nuci batrani, asta reprezinta milioane. 

— E o rusine! exclama din nou batranul intorcand capul cu dezgust.