înecat în fum, cu respiraţia iute, întretăiată, cu ochii biciuiţi de usturime şi cu fruntea doldora de sudoare, sergentul Boteanu Ştefan scormoneşte din toată puterea, cu toată iuţeala, cu lopata şi cu palmele, malul tranşeului surpat peste soldatul Zaharia Vasile. Acesta e prins cum a fost trîntit : pe-o coastă, mai mult cu faţa în jos. La început mişca dintr-un picior care-i rămăsese cu bocancul afară. Acum nu mai mişcă, pare amorţit de greutatea pămîntului prăvălit peste el. După cinci minute de muncă zorită, sergentul Boteanu dă la o parte de pe şoldurile şi spatele lui Zaharia Vasile şi cei din urmă bulgări mari, care-1 ţintuiau locului ca nişte lespezi de piatră de moară. Boteanu are mulţumirea să-şi vadă camaradul smucindu-se cu o putere de taur şi trăgîndu-se cu capul ameţit pe jumătate de sub pămîntul care era gata să-l înăbuşe. — Mai trăieşti, Vasile ? — Cum să nu, dom’ Ştefănică ! — Credeam că te-a lăţit malul surpat. ..

— Dacă nu trăgeau repede de pe mine lostopanii, lat, rămîneam pe vecie ! Multe necazuri am mai tras noi împreună cu războiul aista !

— Şi cine ştie cîte mai avem de tras de-acum înainte, adăugă Boteanu. Zaharia Vasile îşi şterge cu mîneca vestonului fruntea, faţa, mustăţile şi gura de sudoare şi ţărnă. îşi ia de jos arma şi-şi caută casca, în timp ce sergentul Boteanu Ştefan îl priveşte mirat, aiurit, ducîndu-şi mîna la cap : — Hm, măi Vasile, abia acum îmi dau seama că şi mie era gata să-mi zvîrle creierii o schijă.

îşi ia maşinal de pe cap casca de oţel cu smalţ albăstrui şi se pipăie unde-1 săgetează dureri, de parcă l-ar fi lovit cineva cu scăfîrlia unei ghioage. Se miră cum de-i crescuse un cucui mare, mai mare decît nuca, în atît de scurtă vreme ! Se uită la cască şi în partea dreaptă, la cîţiva centimetri mai sus de încheietura streşinii, constată, cu sentimentul unei prevestiri ciudate, o ghiontitură de schijă adîncă, de mărimea unui- ou de porumbel. Totuşi surîde lui Zaharia Vasile ca de ceva foarte firesc :

— Am avut, poate, noroc să scap, ca să te scot pe tine cu ghearele din pămînt, adăugă glumind sergentul Boteanu. Pentru sine însă gîndi : „Au murit şi mor atîţia în jurul meu de cînd am plecat, şi eu, sergentul Boteanu Ştefan de la a treia, n-am murit încă ... Şi totuşi... Parcă simt, văd bine, că va trebui să mor . .. Cînd ? .. . într-o zi ! .. . Poate chiar azi. . . Sau la noapte .. . Sau . .. Dar nu. Nu-i vreme de hrănit cu . . .

Nu. De unde ştiu eu că aceste gînduri nu-s decît nişte păreri . . . Dacă am scăpat pînă aici din atîtea lupte şi atacuri, de ce să nu scap şi de acum înainte ?“ Au trecut la posturile lor, palizi, cu aceeaşi atenţie încordată asupra duşmanului, ca mai înainte de explozia obuzului din coasta şanţului lor.