PREFAŢĂ 

Perspectiva asupra operei lui Zaharia Stancu s-a schimbat, în timp, foarte mult. Zaharia Stancu nu mai este, astăzi, în viziunea criticii, prozatorul pitorescului etnografic şi al revoltei sociale, aşa cum apărea, mai ales, din romanul Desculţ, care a însemnat o dată memorabilă în evoluţia prozei româneşti postbelice. Pe măsură ce au apărut şi celelalte romane ale scriitorului: Jocul cu moartea, Pădurea nebună, Ce mult team iubit, o altă dimensiune a prozei sale s-a impus: picarescul, Zaharia Stancu ni se relevă ca un prozator din familia lui Knut Hamsun, Jack London, Maxim Gorki şi Panait Istrati. O epicitate extraordinară, în sensul ”faptului trăit”, un anumit “comportamentism”, ni-l apropie de romancierii americani, de un Hemingway sau de un Steinbeck. Lirismul prozei lui Zaharia Stancu este unul implicat, organic, conţinut, decurge din însuşi trăirea faptelor. Dacă adăugăm, la aceste calităţi, parcimonia limbajului, uşor pigmentat de termeni regionali — şi, deci, lesne traductibil — avem în faţă explicaţia clară a valorii universale, a prozei lui Zaharia Stancu. Aşa cum contată şi R. M. Albérés, în Istoria romanului modern, imediat după cel de-al doilea război mondial, se poate observa o resurecţie a picarescului, pe plan mondial. Romanul de acest tip, având caracterul de “mărturie” şi bazându-se pe autenticitatea faptului trăit, tinde să ia locul mai vechiului roman al “condiţiei umane”. Din acest punct de vedere, Henry Miller, Saul Bellow şi Pier Paolo Pasolini sunt congeneri cu Zaharia Stancu. Eroul bătrânului roman spaniol reînvie, într-un fel sau altul, în paginile acestor scriitori, ca şi în proza lui Zaharia Stancu. 

Cu excepţia romanului Şatra — singura scriere de ficţiune pură —, putem spune că Zaharia Stancu scrie, de fapt, o singură carte, pe care am putea-o numi: Romanul lui Darie, din care fac parte şt Desculţ şi Jocul cu moartea şi Pădurea nebună şi Ce mult te-am iubit, pentru că toate aceste romane narează aventura existenţială a lui Darie. Sensul autobiografic al prozei lui Zaharia Stancu a fost mereu subliniat, de toţi cercetătorii operei sale. Puţini scriitori ai secolului nostru ne oferă un exemplu mai concludent al transfigurării propriei biografii într-o operă de artă, ca Zaharia Stancu. Biografia propriu-zisă se transformă, prin efortul miraculos al creaţiei, în biografie artistică. Darie trebuie inclus în galeria, uriaşă a “picarilor”, de la Lazarillo de Tormes, până la eroii picareşti ai zilelor noastre. Asemănându-se în multe privinţe cu ei, Darie se deosebeşte, totuşi, de toţi eroii picareşti de până la el, din literatura română şi universală, printr-un sens mai profund inoculat existenţei. Darie este un “picaro” metafizic, care nu abdică de la legile morale ale existenţei, fiind pasionat de aventura cunoaşterii. Aventura cunoaşterii este aceea care dă tonul înalt al scrierilor lui Zaharia Stancu şi prezidează traiectoriile destinului eroului principal, însetat de absolut şi de nemurire.