În ziua în care m-am născut, pe 3 august 1986, pe locul întâi în topuri era „e Edge of Heaven“ al celor de la Wham! 1 . Așa se face că, de când mă știu, tradiția anuală era ca piesa asta să fie pusă cât de tare imediat ce mă trezeam. Amintirea zilelor mele de naștere din copilărie e traversată de sfidătoarele „yeah, yeah, yeah“ ale lui George Michael răsunând chiar de la primele acorduri – țopăiam în patul lui mami și al lui tati, în pijamale, și înfulecam sandviciuri glazurate cu drajeuri pe post de mic dejun. De aceea al doilea prenume al meu e George – Nina George Dean. Fapt care mi-a dat de furcă în adolescență, când pieptul meu plat și forma maxilarului mă făceau suficient de masculină ca să mă mai și cheme după un star pop mascul și cam trecut. Dar ca în cazul oricăror anomalii și situații penibile din copilărie, și pe aceasta vârsta maturității a ajustat-o astfel încât să se potrivească într-un CV seducător. Ciudatul prenume, sandviciul de la micul dejun din ziua aniversării, acoperit cu un strat generos de margarină și o puzderie de bombonele – toate la un loc mi-au creat mitologia proprie și unică, despre care aveam într-o bună zi să vorbesc, stânjenită și mândră în același timp, în vreo emisiune sau la vreo întâlnire amoroasă.

Ciudățenie jenantă + trecerea timpului = excentricitate fermecătoare. La a treizeci și doua aniversare, pe 3 august 2018, m-am spălat pe dinți și apoi pe față în timp ce în boxele din sufragerie duduia „e Edge of Heaven“. Mi-am petrecut ziua de una singură, făcând și mâncând ce-mi place. La micul dejun, mi-am făcut ou poșat și pâine prăjită. Ajunsă la vârsta asta, pot să spun fără urmă de ezitare că sunt neîntrecută la următoarele trei lucruri: să ajung oriunde trebuie la timp, ba chiar cu cinci minute mai devreme; să pun întrebări specifice când nu vreau să fiu târâtă într-o conversație și știu că așa celălalt o să vorbească și eu o să tac („Te consideri un introvertit sau un extrovertit?“, „Te lași călăuzit de sentimente sau mai degrabă de rațiune?“, „Ai dat vreodată foc la ceva?“); și să fac ouă poșate perfecte. Mi-am verificat telefonul și am dat peste un selfie cu părinții mei zâmbind cu gura până la urechi și urându-mi „La mulți ani“.

Prietena mea cea mai bună, Katherine, îmi trimisese un clipuleț pe WhatsApp cu Olive, fetița ei, spunându-mi „La muls ani, mătusa Neenaw“ (încă nu le zicea corect, în ciuda amplului instructaj făcut de mine). Meera, altă prietenă, îmi trimisese un gif cu un motan pufos, aranjat de zile mari, care ține într-o lăbuță un Martini și transmite mesajul „De abia aștept să ne vedem diseară, aniversato!!!!!“, ceea ce însemna că urma să fie în pat înainte de unsprezece. Asta se întâmplă când cei cu copii mici se ambalează prea tare la gândul unei ieșiri în oraș – obosesc doar așteptând să vină seara, își întind singuri o capcană în complicitate cu propria bravadă, se lasă cuprinși de trac și, în cele din urmă, pleacă acasă după două halbe. Am făcut o plimbare până în Hampstead Heath 2 și am înotat în Ladies’ Pond. La al treilea tur, am simțit atingerea inofensivă a ploii de vară. Ador să înot când plouă și aș fi înotat mult și bine, dacă tipa cu mutră de matroană care era acolo pe post de salvamar nu mi-ar fi ordonat să ies din apă, din „motive de sănătate și siguranță personală“. I-am spus că e ziua mea de naștere, gândindu-mă că astfel o să mă capăt cu un tur bonus, neoficial, dar m-a informat că a început să fulgere și că dacă o să trăsnească, „o să fiu prăjită ca o felie de bacon“, iar ea nu are chef să strângă mizeria după mine, „că e ziua mea de naștere sau nu“.

M-am întors acasă după-amiază, în noul meu apartament – prima locuință pe care am cumpărat-o. Era de fapt o garsonieră micuță în Archway, la primul etaj al unei vile victoriene. Agentul imobiliar mi-o descrisese în termeni generoși, „caldă, excentrică și având nevoie de lucrări de modernizare“. Avea o carpetă de culoarea și textura nessului, faianță din anii ’80 de culoarea piersicii peste tot în baie, unde era și un bideu abandonat, și, în bucătărie, un dulap din lemn de pin cu ușile rupte. Mi-era clar că îmi va lua atât timp cât voi locui acolo să pun la punct totul, și totuși, tot mă consideram norocoasă în fiecare dimineață când deschideam ochii și vedeam vârtejurile de calciu Artex de pe tavan. Nu-mi imaginasem că voi fi vreodată capabilă să dețin un apartament în Londra – împlinirea acestui vis, pe vremuri imposibil, făcea din acel loc cel mai frumos în care pusesem vreodată piciorul. Aveam doi vecini: deasupra mea, pe Alma, o văduvă bătrână ale cărei sfaturi despre cum să crești roșii pe pervaz și dărnicia cu care împărțea resturile de kibeh făcut în casă erau încântătoare; și, la parter, un bărbat cu care încă nu făcusem cunoștință, în ciuda faptului că stăteam acolo deja de o lună și a numeroaselor mele tentative de a mă prezenta. Ori de câte ori îi băteam la ușă, nu răspundea nimeni. Alma zicea că nici ea n-a vorbit cu el niciodată, deși la un moment dat a schimbat câteva vorbe cu colega lui de apartament despre contorul electric al clădirii. Eu doar îl auzeam – se întorcea de la lucru la șase și practic nu făcea niciun zgomot până la miezul nopții, când gătea și își lua cina în fața televizorului. Ca să cumpăr garsoniera, am adunat bănuț cu bănuț, din economii, din drepturile de autor de la prima mea carte, Gustul, și avansul luat pe a doua mea carte despre gătit, Bucătărioara.

Gustul era cu rețete inspirate din ce gătisem în familie, cu prietenii sau cu unicul meu iubit, din călătorii ori din maeștrii mei bucătari preferați. Printre rețete se strecura și un fir de amintiri. Una dintre temele predilecte era cum mi-am descoperit gusturile în viață pe când învățam despre cele culinare – ce-mi plăcea și ce mă satisfăcea. Povesteam cum am echilibrat activitatea mea de noapte-și-weekend în calitate de patroană a unui club unde se socializa la cină și jobul de profesoară de engleză la gimnaziu și cum, în cele din urmă, am economisit suficient cât să-mi dau demisia și să scriu despre mâncare. Mai povesteam și cum asta mi-a influențat relația amoroasă și a dus la o despărțire amicală de primul și singurul meu iubit, Joe, care m-a susținut în decizia mea de a povesti despre noi doi. Surprinzător, cartea avusese succes și, în urma apariției sale, primisem o rubrică în suplimentul unui ziar, care presupunea un parteneriat ucigător-al-spiritului, dar îngrășător-de-cont-bancar, cu branduri de produse alimentare și un aranjament legat de o viitoare carte de bucate.