In vremurile acelea de cumpănă şi de frământare când ţara gemea şi multe inimi laşe băteau sub zale aurite, iar trădarea zdrobise, odată cu marele Ion-Vodă cel Cumplit, şi nădejdea în zile mai bune, – câţiva viteji vârâseră în spaime pe duşmanii Moldovei, lăsând dâră de sânge în urmă şi umplând de faima isprăvii lor aceste ţinuturi. Zece soli ai răzbunării cutezaseră să intre în ţară şi să înfrunte pe Petru-Vodă, păpuşa Stambulului, în însuşi scaunul domniei lui, străjuit de ieniceri. Erau vechi şi vrednici tovarăşi ai voievodului Ion. Acest Ion-Voievod, în puţină vreme zguduise Răsăritul, ca o vijelie neaşteptată. Tronul luminăţiei sale Padişahului se clătinase. Pedestrimea creştină fusese dusă din biruinţă în biruinţă, împrăştiind oasele asupritorilor în vechi câmpuri de bătălie: la Jilişte, Bender, Brăila şi Cetatea Albă. Ca o scânteie într-o mină de pulbere, glasul domnului aprinsese inimile noroadelor, făcând să izbucnească vrednicia veche. Vârtejul de flăcări î crescuse, dus ca de o furtună; părea că nimic nu-l mai poate opri. Dar se amestecase trădarea unora dintre ai săi; şi vodă Ion se oprise. Îi mai rămăseseră la sfârşit semeţului domn puţine oşti, însă bune. Cu acestea urma să se ţie ca un zimbru între codri şi smârcuri. Oştile lui Selim sultan cotropiseră Ţara de Jos, Ahmed Paşa, beglerbei al Rumeliei, şi Adel Ghirai, sultanul de la Crâm, împinseseră din două părţi valuri da câte o sută de mii de oşteni. Sorţii trebuiau să se aleagă în scurt şi vodă îşi punea în ţărănimea lui bună nădejde. Tocmai atunci, o samă de boieri, cu pârcălabul Irimia Golia în frunte, au trecut de partea ismailitenilor. Pârcălabul Irimia era vechi prieten al domnului şi, după ce i-a dat sărutarea frăţiei, s-a dus cu soţii săi la necredincioşi, ca să-şi primească răsplata. Se zice c-ar fi primit treizeci de pungi, ca Iuda treizeci de arginţi. Poate să fi pus Golia interesul şi viaţa lui mai presus decât vrednicia credinţii şi mucenicia domnului său. A rămas asupra sa blăstămul ţării. Poate să fi fost pricina şi în jignirea pe care boierii o simţiseră când vodă, înaintea bătăliei de la Cahul, chemase în sfat de-a valma neamurile cu mişeii. Au stat mojicii la un loc cu boierii. I-ar fi şoptit atunci careva măriei sale: — Scuteştene, doamne, de aceşti ţărani cu mânile ciotoroase… Iar măria sa ar fi răspuns: Într-adevăr ciotoroase, dar bine mânuiesc suliţa şi coasa; şi dacă n-ar fi ei, nu ştiu dacă aţi fi domniile voastre. După ce s-au ales unii de alţii, Ion-Vodă s-a văzut mai slăbit; dar i-a crescut îndârjirea. Cu sufletul amărât şi cu ochii crunţi şi-a ridicat paloşul în vânt; buciumele de cireş au prins a suna; vitejii săi au intrat în foc şi în măcel. Cu mare străşnicie a pătruns măria sa în ordii. Cât nimic nu-i putea sta în cale. Iar bulucurile sale de ţărani şi cazacii de la Nipru îl sprijineau, prăvălind şiruri după şiruri de necredincioşi. Răcnetele: ucide! ucide! şi bubuirile buciumelor înălţau la cer prelungă zvoană a morţii. După asemenea iureşuri grăbite, mulţimile lui Ahmed paşa au dat îndărăt. Înainte de a sosi călărimea crâmleană, oastea creştinilor, împuţinată, a răsuflat un răstimp împrejurul steagului domnesc, care fâlfâia în vânt, cu zimbrul înstelat pe el. Domnul a dat poruncă buciumaşilor să sune pe cei risipiţi. Apoi a hotărât retragerea spre Roşcani. Acolo au venit la măria sa căpitanii săi credincioşi şi l-au rugat: — Du-te, doamne, scapă-ţi viaţa şi lasă-ne pe noi. Ostaşi ca noi se mai găsesc; voievod ca măria ta, ba.

Soimii Mihail Sadoveanu descarca gratis PDF.