Şi era miercuri şi ploua. Atinse, ácele brazilor se risipeau în toate părţile. Firele grele de apă pisau iarba ca s-o bage înapoi în pământ. Era o perdea de ploaie, cu franjuri lungi, boţită la atingerea ei cu pământul. Deşi era amiază, se făcuse dintr-odată întuneric. Îmi place cum cerne în Siberia. După ce am spălat podelele clasei noastre, fiind de planton în acea zi, m-am aşezat cât mai comod pe pervaz să pot asculta ploaia cum bate toba în acoperiş ca o chemare la luptă şi să urmăresc de sus, de la etaj, cum stropii răpăie grăbiţi prin ograda orfelinatului nostru cu paşi de soldaţi porniţi la atac. Atunci l-am văzut pentru prima dată pe acel bărbat ciudat, îmbrăcat într-un trenci subţire şi cu un fes de lână tras pe cap, ieşind din şcoala noastră; m-a mirat faptul că nu se grăbea nicăieri: s-a oprit în mijlocul curţii, ca şi când n-ar fi turnat de sus cu găleata, pe urmă a privit lung înapoi, probabil m-a zărit şi pe mine urmărindu-l prin geamul clasei, a pornit iar, apoi s-a oprit din nou, ieşind într-un târziu pe poarta şcolii, ca să dispară în ploaie… Acel necunoscut avea să revină şi a doua, şi a treia, şi a patra zi. Nu ştia nimeni nici cine e, nici ce caută la orfelinatul nostru. Aici, la Nadrecinoe, atunci când împlinisem vârsta de 12 ani, mi-am aflat pentru prima dată numele meu cel adevărat. Mă numisem până atunci Ivan Ivanov-15, ca şi cum aş fi fost o adresă, şi nu o persoană.