CÂND SEAN DEVINE şi Jimmy Marcus erau copii, taţii lor lucrau împreună la Fabrica de dulciuri Coleman de unde aduceau acasă aroma de ciocolată caldă. Acest miros devenise o permanenţă a hainelor lor, a paturilor în care dormeau, a spătarelor din vinilin ale fotoliilor din maşină. Bucătăria lui Sean mirosea ca un Fudgsicle, baia - ca un baton de Coleman Chew-Chew. Cam pe când aveau unsprezece ani, Sean şi Jimmy au prins a urî atât de înverşunat dulciurile, încât tot restul vieţii lor şi-au băut cafeaua fără zahăr şi niciodată n-au mai pus în gură desert. Sâmbetele, tatăl lui Jimmy trecea pe la familia Devine să bea o bere cu tatăl lui Sean. îl lua cu el şi pe Jimmy. Şi cum după o bere mai urmau cinci, plus încă două sau trei păhărele de scotch Dewar's, în acest timp, Jimmy şi Sean se jucau în curtea din spate, uneori şi cu Dave Boyle, un copil cu încheieturi de fată şi ochi lipsiţi de vlagă care, întotdeauna le spunea glume învăţate de la unchi.

Dincolo de fereastra de la bucătărie se auzeau pocnetul cutiilor de bere, hohote de râs spontane şi gălăgioase, zgomotele făcute de brichetele Zippo atunci când domnul Devine şi domnul Marcus îşi aprindeau ţigările Lucky Strike. Tatăl lui Sean, şef de echipă, deţinea un post mai bun. Era înalt şi blond. Avea un zâmbet nonşalant şi relaxat, cu care nu de puţine ori reuşise să potolească furia mamei chiar în prezenţa băiatului, ca şi cum ar fi apăsat pe un comutator din interiorul ei. Tatăl lui Jimmy se ocupa cu încărcatul camioanelor. Era mic de statură, părul negru îi cădea într-un smoc încâlcit pe frunte. Ceva în ochii lui părea că freamătă tot timpul. în felul lui de a se mişca prea rapid. Cât ai clipi din ochi se şi afla în cealaltă parte a încăperii. Dave Boyle nu avea tată, în schimb avea mai mulţi unchi, şi singurul motiv al aflării sale acolo, sâmbetele, era că se ţinea scai de jimmy. Cum îl vedea plecând cu tatăl lui, se iţea lângă maşina lor şi, cu respiraţia întretăiată, îl întreba cu speranţă şi tristeţe în glas: - Ce mai faci, jimmy?