— S-au scurs cei trei ani! Iată-mă, după cum ne-a fost înţelegerea, domnule Petrache Roca. Am venit să vă „fur” fiica, pe domniţa Roxana.

— Aşezaţi-vă, mai întâi de toate, răspunse bătrânul Petrache Roca. Petrache Roca stă precum o stană de piatră în camera de oaspeţi. Îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, aşa cum se îmbracă ţăranii de pe valea Bistriţei, din Carpaţii Răsăriteni, duminica. Lângă el, cu trăsături severe, preotul Toma, îmbrăcat în sutana sa ponosită de vânturile şi ploile înălţimilor. În fiecare duminică, după slujbă, preotul Toma ia masa aici, în casa de la Petrodava1, la familia Roca. În stânga preotului stă Elvira Roca, cu singura ei fiică, Roxana, pe care învăţătorul o cere acum în căsătorie. Oamenii îi spun Roxanei Roca domniţa Roxana, „prinţesa” Roxana, căci, încă din copilărie, toate ţigăncile care au trecut prin Petrodava, citindu-i viitorul în ghiocul lor magic, i-au prezis că va ajunge domniţă, că se va mărita cu un prinţ. — Mă aşez, răspunse sec învăţătorul; însă nu văd niciun motiv de amânare a răspunsului. În cele din urmă se aşeză în faţa bătrânului Roca, continuându-şi ideea:

— Sunt trei ani de Sfântul Gheorghe, pe 23 aprilie, de când am cerut-o în căsătorie pe fiica dumneavoastră, pe domniţa Roxana. Venisem în sat mai înainte cu câteva luni, toamna. Sunt învăţătorul care a deschis pentru prima oară aici, la Petrodava, o şcoală, pe crestele munţilor. Am fost trimis de rege ca să-i luminez pe copiii dumneavoastră. Şi chiar pe adulţi. Ca să vă învăţ să citiţi şi să scrieţi... Prin urmare nu m-am aşteptat la un refuz atunci când am cerut mâna fiicei dumneavoastră. Şi totuşi răspunsul pe care mi l-aţi dat părea mai degrabă un refuz decât o acceptare. Miaţi spus că-mi veţi da de soţie pe domniţa Roxana dacă o să am răbdare să mai aştept încă trei ani, pentru că fiica dumneavoastră era prea tânără pentru măritiş – căci nu avea decât 15 ani. Mi-aţi 1 Petrodava, vechiul nume geto-dac, al oraşului Piatra-Neamţ, ţinutul natal al autorului. 12 spus să aştept, întrucât eraţi convins că în trei ani petrecuţi pe aceste creste pustii, mai aproape de cer decât de pământ, eu, un sărman învăţător de 20 de ani, îmi voi pierde răbdarea de a mai aştepta şi mă voi încurca cu vreo văduvă care să-mi facă mâncare şi să mă îngrijească, ori că voi uita. V-aţi înşelat însă. N-aţi ştiut cu cine aveţi de-a face. Ştiu că în toate zilele, dar mai ales în toate nopţile din toţi aceşti trei ani aţi avut ochii aţintiţi asupra mea.

Ca să-mi aflaţi un cusur, un viciu, un păcat, un pretext pentru a-mi refuza mâna fiicei dumneavoastră. Nu aţi aflat însă niciunul. Aţi trimis spioni în satul meu natal de la câmpie, ca să vă aducă date concrete asupra vieţii mele, a faptelor, a părinţilor mei adormiţi. În întreaga mea familie, oricât de adânc aţi cercetat, nu aţi avut vreo şansă să aflaţi nici ucigaşi, nici tâlhari de drumul mare, nici ticăloşi. Ştiu că vă pare rău, însă trebuie să-mi daţi fiica. N-aveţi niciun motiv ca să mă refuzaţi. În viaţa pe care am dus-o la Petrodava vreme de mai bine de trei ani aţi văzut lucruri neimportante. Primesc 2000 de lei pe lună, adică atât cât să-mi pot îngădui o pereche de încălţăminte pe an, plata chiriei, îmbrăcămintea şi hrana.

Acesta este salariul pe care Majestatea Sa regele îl plăteşte dascălilor poporului care luminează minţile supuşilor săi. Apoi, aţi văzut că eu mă trezesc odată cu găinile, în zori, înaintea dumneavoastră, a celorlalţi locuitori din Petrodava, pentru că trebuie să-mi pregătesc singur, înainte de a merge la şcoală, mămăliga şi mâncarea pentru întreaga zi. La ora opt sunt în clasă. La prânz iau o pauză de o oră. Vin atunci la camera mea închiriată şi-mi încălzesc mâncarea, mâncând singur, ca un răufăcător în celula sa din închisoare. Las resturile pe masă, pentru că nu am timp să le strâng, şi mă întorc din nou la şcoală, lângă copiii dumneavoastră, unde până la şase seara, când e deja noapte la Petrodava şi când găinile care se trezesc în acelaşi timp cu mine sunt adormite, eu mă silesc să deschid minţile copiilor voştri, să le aduc în minte lumină! Îi învăţ despre trecutul nostru glorios, despre mersul stelelor şi tainele universului. După închiderea şcolii mă întorc în cămăruţa mea. Mă spăl pe mâinile murdare de cerneală şi de cretă. Spăl farfuriile lăsate la prânz pe masă. Beau o cană cu lapte şi mă întind pe pat cu o carte în mână, silindu-mă să nu adorm, să înţeleg sensul buchiilor din carte. Iată ceea ce aţi descoperit, urmărind asemenea spionilor viaţa mea de dascăl la Petrodava. O viaţă asemănătoare cu aceea a monahilor în chiliile lor şi cu a condamnaţilor din 13 închisori. Prin urmare nu puteţi să-mi refuzaţi mâna domniţei Roxana.

— Nu vă refuzăm mâna Roxanei, răspunse Petrache Roca. Sunt trei ani, chiar de Sfântul Gheorghe, când tot în această încăpere, şi tot cu părintele Toma de faţă, de când v-am răspuns că vă vom da fata cu plăcere, însă vă rugăm să mai aşteptaţi. Nu a fost vorba de niciun gând ascuns, de nicio intenţie a noastră de refuz. Aţi aşteptat, aţi avut răbdare din destul. Nu putem să avem decât cuvinte de laudă. Am avut tot timpul să ne interesăm asupra persoanei şi asupra lumii din care veniţi, aşa cum este datoria oricărui părinte înainte de a-şi face un ginere. Ei bine! Ca părinte al Roxanei, vă răspund, domnule Lucian Apostol, că nu văd niciun fel de oprelişte ca Roxana să devină soţia dumneavoastră.

Mai mult chiar, ne simţim onoraţi de această cerere în căsătorie. Roxana Roca, fiica noastră, devenind, din fiică de crescători de cai, soţie de învăţător, se înalţă pe o altă treaptă socială. Pe de altă parte, pentru mine, Petrache Roca, care n-am avut norocul să am un băiat ca să-l fac crescător de cai la Petrodava şi care să continue renumele cailor noştri la toate târgurile din cele cinci ţări vecine, ei bine, pentru mine este o cinste şi o mângâiere să am un ginere intelectual: un învăţător. Căci, continuându-vă misiunea dumneavoastră de apostol, de luminător al poporului, mă veţi ajuta, pe lângă aceasta, şi în munca mea de creştere a cailor. Sunteţi un om instruit. Un om care cunoaşte cărţile, care înţelege mult mai uşor caii decât oricare altul. Chiar dacă nu a trăit printre ei. Un intelectual are o minte destupată, iscoditoare şi, în plus, el se bucură de sprijinul cărţilor, de unde poate să afle tot ceea ce nau putut afla înaintaşii. Un ginere intelectual este un bun urmaş şi el va purta renumele cailor de la Petrodva în târgurile de la Lvov, Leipzig, Soroca, Iaşi, Bratislava şi Braşov. Şi aceasta este cea mai mare mulţumire pe care o am eu pe acest pământ. Învăţătorul Lucian Apostol se ridică. Se făcu roşu în obraji precum un mac.