Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vîrtos cu cereale, grîu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gîfîind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu. Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrîn, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpînului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adînci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbîrcituri. Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strîngînd pîntecele corăbiei în chingi – şi gîfîi şi gîfîi, ca şi cum ai sta pe brînci, cu un sac de o sută de ocale în spinare – şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămîi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul1 cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi: ― Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi? Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii 1 Explicaţia cuvintelor necunoscute, privitoare la vapoare şi corăbii, se găseşte la sfîrşitul cărţii, în micul manual marinăresc. stau la căldură, mănîncă berbec fript, cîntă şi benchetuiesc. ― Bre Ismail, bre Marulis, aveţi grijă, bre, că mă nenorociţi! Of, şi după multe asemenea nopţi de chin, într-o zi, din plumburiu, cerul se face albăstrui, gheţurile se umflă şi trosnesc şi p-ormă încep să curgă sloiuri – şi acum, kir Iani, să te ţii! Sloiurile vin mugind şi se încalecă şi trosnesc şi căpitanul aleargă pe punte, cu capul gol, scăldat în sudori, aburind ca un ceaun pus la fiert – şi strigă deznădăjduit: ― Mai bine să-mi rupă mie un picior! Hei, măi băieţi, măi, dragii mei! N-auzi, Nicola, n-auzi, Marulis, nici tu, Gherasim, hoţilor! Lachi, Ismail, prieteni scumpi, puneţi mîna, puneţi mîna, pezevenghi ce sînteţi! Sloiurile scrîşnesc, corabia trosneşte şi plînge, şi kir Iani se dă cu fruntea de parapet, pierdut… Ah, şi unde-s portocalii şi lămîii şi arhipelagul cu insule verzi! Pe urmă, gheţurile se duc, se duc, dar corabia are bordajul crăpat şi ia apă şi pezevenghii trag la pompă numai c-o mînă, iar cu cealaltă se scarpină în tur, privind la cerul curat şi rînjind bucuroşi, cu dinţii lor mari, ca de cal, care toată iarna au mestecat de pomană berbec fript. Douăzeci de berbeci, kir Iani i-a plătit şi i-a scris în carnet, douăzeci de berbeci şi şaptesprezece vedre de vin, ptiu! şi patru sute cincizeci de pîini – să te iei cu mîinile de păr! Ei, şi acu să vedem cum mergem la Pireu? Corabia trebuie trasă pe mal, aici se cer multe parale, că vin cincizeci de hoţomani, cu odgoane, cu argaţi, cu manele şi cu un vătaf afurisit, o namilă de om din Brăiliţa, cu ciomag la subsuoară şi cu cuţit la brîu.