SATUL MAGIC. PESCARUL AMIN. 

Nu se ţine minte de când Dunărea, umflată de ploi şi zăpoare, nu se mai vărsase atât de năprasnic ca în primăvara aceea. Fluviul era un imens şir de dâmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălţilor, în câmpia oablă, în toate râurile şi gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau. Şi, cu ele odată, duiumuri de peşte, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii şi crapii cât viţeii, la fâţişoarele cât gângăniile. Izbiţi de sloiuri, buimăciţi de mâl, târâţi de iuţeala vijelioasă a şihoaielor, tărbăciţi de valuri, peştii căutau scăpare la maluri şi curgeau de-a valma cu inundaţia, în toate bălţile, lacurile, ghiolurile, gârlele şi prevalurile din laturi. Vremea pescuitului întârzia. De Dunăre, nici vorbă. Dar chiar în bălţile necontenit frământate de năboaie nu se putea arunca plasă ori năvod: se făceau ferfeniţă. Peştele, mahmur, se ţinea numai la adânc, pe funduri, în nomoale şi cotloane. Deasupra se învăluiau cârduri piuitoare de pescăruşi, chitind zadarnic prada în undele sterpe. Roiuri de raţe fără de rost, liote de lişiţe alungate, vârtejuri de gâşte deznădăjduite, spârcaci necăjiţi, bâtlani amărâţi, babiţe îmbufnate, cormorani bosumflaţi se foiau în toate părţile, căutând tihnă pentru puiţat. Toţi, oameni şi lighioi, aşteptau cu ochii pe mâniile dezlănţuite. În sfârşit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. Delta, scufundată în noiane, ieşi din haos. Satele, până atunci ca nişte cetăţi asediate de hoardele apelor, se despresurară. Pustiul bălţilor prinse să se însufleţească. La limanuri, pe după coturi, se iviră tot felul de barcazuri vâslind spre aşezările de pescuit. Marea baltă a Nazârului îşi primi şi ea oamenii. O ceată cu un brigadier în coastă, porni din sat, în câteva bărci, spre capătul de către Dunăre. Acolo, la coada ei, balta se leagă de fluviu printr-un grumaz, o gârlă, lungă de câţiva kilometri şi îngustă ca la zece stânjeni. Este Pocioveliştea, un vechi fund de albie, un preval, pe alocuri foarte adânc. Prin acest gâtlej năvăleşte o dată cu inundaţia sumedenie de peşte în baltă. Şi tot prin el fug înapoi când apele se trag, supte de Dunărea în scădere. Atunci, la acea vreme potrivită a înapoierii, pescarii trebuie să le tăie calea, să nu scape în fluviu, unde-i cheamă aprinsele legi ale biologiei lor. Clipa prielnică o simt, cei dintâi, somnii… Ei dau semnalul şi pornesc cu urdiile de crapi şi celelalte seminţii dunărene după ei, într-o migrare fantastică. E de ajuns o noapte, ca balta până atunci doldora să rămână săracă. Înştiinţaţi de semnele adunate din străvechime, pescarii nu le dau răgaz. Cu multă vreme înainte ei se pregătesc de pândă şi-i aşteaptă la locuri prielnice, cu capcanele întinse.