Aprilie spulberat Ismail Kadare descarca gratis PDF.

Cuvânt înainte Prezentăm cititorului român patru proze de mare succes ale scriitorului albanez Ismail Kadare: Kostandin şi Doruntina, Aprilie spulberat, Mesagerul tristeţii şi Comisia serbării. Kadare s-a născut la 28 ianuarie 1936 în oraşul Gjirokastër (în sudul Albaniei) şi a debutat destul de timpuriu. În 1954 îi apărea primul volum de versuri, Inspiraţii juvenile, urmat de Visări (1957), Secolul meu (1961), Motive cu soare (1968). Ca prozator este cunoscut din 1963, când publică romanul Generalul armatei moarte, după care, succesiv, Nunta (1968), Cetatea (1970), Iarna marii însingurări (1973), O capitală în noiembrie (1975), urmate de volumele de nuvele Vechea emblemă (1977), Starea de calm (1980), Podul cu trei arcade (1983), Vremea scrisului (1986) şi, în fine, în 1988, romanul Concert la sfârşitul iernii. Este considerat reprezentantul numărul unu al literaturii albaneze contemporane, cărţile sale cunoscând rapid notorietatea europeană. În limba română i s-au publicat romanele Generalul armatei moarte (Univers, 1973), Cronică în piatră (Univers, 1983), Cetatea (Univers, 1987) şi O capitală în noiembrie (Editura militară, 1988), apreciate elogios în presa literară din ţara noastră.

„Ne interesează mai ales momentele pline de poezie simbolică în care istoria întâlneşte legenda şi mitul. Ceea ce prezintă importanţă pentru Kadare este patria aflată înaintea furtunilor istorice. Dar, ajungând să reînvie istoria, el se dovedeşte a fi un mare scriitor, şi nu unul dintre cronicarii care reconstruiesc trecutul”, încerca criticul francez Lucien Girard să caracterizeze cât mai succint creaţia în proză a lui Kadare. Trebuie spus, străduindu-ne să înţelegem extraordinarul succes editorial al romanelor sale (comparabil, după unii, cu cel cunoscut de Günther Grass sau Gabriel Garcia Márquez) că, asemeni tuturor balcanicilor, Kadare beneficiază în primul rând de istoria tragică şi măreaţă a poporului său, asemuită de el într-un rând unei „fântâni adânci de înţelepciune”. Trecutul îi „furnizează”, de regulă, lui Kadare, „materia primă”, substanţa cărţilor. Dacă vom face o incursiune în opera scriitorului albanez vom sesiza că aceasta „acoperă” în mare parte perioadele de mare tensiune istorică al patriei sale. Deşi nu o declară nicăieri, Kadare pare a intenţiona să alcătuiască o epopee naţională în proză, punctând momentele de referinţă ale istoriei Albaniei. Şi, chiar dacă nu ar pleca de la această  idee, opera sa se rânduieşte de la sine în sensul arătat. Începând cu Evul Mediu timpuriu (Kostandin şi Doruntina), continuând cu perioada de mare avânt naţional a epocii lui Skanderbeg (Cetatea), cu cele cinci secole de suzeranitate otomană (Mesagerul tristeţii, Comisia serbării, Slujbaşul de la Palatul Viselor), urmând cu prima jumătate a secolului XX (Aprilie spulberat, Generalul armatei moarte, Cronică în piatră etc.)” şi ajungând în contemporaneitatea imediată (Nunta, Iarna marii însingurări şi Concert la sfârşitul iernii), Kadare alcătuieşte o frescă istorică exemplară. Proza scriitorului albanez ilustrează fidel modul său de a privi istoria şi de a face literatură: sacralizarea trecutului eroic din unghiul de vedere al prezentului, totul cu o destinaţie precisă – viitorul. Triunghiul acesta de o nobleţe indiscutabilă îl obsedează şi îi defineşte maniera scrisului, îl desemnează ca pe o voce de neconfundat în peisajul literar european.

„Consider că spiritul naţional, în literatura noastră, este determinat de tensiunea morală şi fizică la care a fost supus, secole de-a rândul, poporul albanez, tensiune menită a-i conserva fiinţa şi a-i reda libertatea. Această permanentă stare şi-a pus amprenta asupra concepţiilor sale cele mai intime, asupra filosofiei sale, modului de a recepta realitatea şi, în fine, asupra modalităţilor de exprimare, a însăşi limbii sale”, declara Kadare într-un articol din 1961. Născut într-un context spaţio-temporal de excepţie, poporul albanez a avut de depăşit circumstanţe istorice la fel de exemplare. Prin poziţia sa geografică – limită între două lumi total diferite, Orientul şi Occidentul, între două confesiuni, ortodoxismul şi catolicismul, aflate, la un moment dat, în dispută acerbă pentru atragerea de prozeliţi –, Albania şi poporul ei şi-au suportat cu stoicism soarta şi atunci când a fost posibil, şi-au înfruntat-o eroic. Episodul „Skanderbeg” poate fi considerat cea mai deplină şi convingătoare mărturie. Romanul Cetatea nu este altceva decât un imn închinat apărătorilor anonimi ai citadelei albaneze. Şi dacă, în romanul amintit, figura lui Gheorghi Castriotul ocupă un loc secundar, aceasta este tocmai din motivul enunţat mai sus; căci niciun conducător nu ar putea învinge neavându-şi alături poporul. Nimic nu este prea mult atunci când se pune în discuţie libertatea, niciun sacrificiu nu e destul de însemnat. Şi Kadare afirmă cu tărie acest adevăr. Considerăm util, în rândurile ce urmează, să prezentăm cititorului — 8 — român o scurtă schiţă istorică a Albaniei. Cele mai vechi mărturii ale prezenţei omului pe actualul teritoriu albanez datează din paleoliticul mijlociu. Descoperirile arheologice sunt numeroase şi distribuite uniform, în sudul (Saranda, Gjirokastër), centrul (Tirana, zona muntelui Dajti) şi nordul Albaniei (Shkodër, Dukagjin).

Antichitatea consemnează existenţa statornică a strămoşilor direcţi ai albanezilor, ilirii, începând cu sfârşitul mileniului al III-lea î.e.n. Conform istoriografiei albaneze, triburile ilire ocupau un teritoriu întins, având ca limite Dunărea, ţărmul Adriaticei, Morava şi Vardarul. Perioada 229–167 î.e.n. consemnează supunerea lentă şi anevoioasă a ilirilor de către republica Romei. Romanizarea ulterioară s-a izbit de o rezistenţă fermă, în special în zona muntoasă. Consecinţa divizării Imperiului (395 e.n.) este fixarea Iliriei în limita graniţelor Bizanţului, ceea ce va influenţa decisiv evoluţia societăţii autohtone. Primul mileniu al erei noastre aduce valurile popoarelor migratoare: vizigoţii, hunii, ostrogoţii şi slavii (aceştia din urmă fixându-se temeinic în Balcani). După prăbuşirea sclavagismului, teritoriul albanez este cutreierat şi devastat de bulgari, normanzi şi de mulţimile creştine ale Primei Cruciade. Totuşi, Albania pătrunde cu hotărâre în Evul Mediu. Profitând de slăbiciunea Imperiului Bizantin, nobilimea albaneză din nordul ţării întemeiază primul stat feudal albanez (sec. XII-XIII), Principatul Arberului, care, însă, nu reuşeşte să reziste îndelung statelor vecine (Despotatul epirot, Imperiul Bizantin şi Regatul Bulgar), state ce şi-l dispută în războaie sângeroase. La mijlocul secolului al XV-lea iau naştere alte câteva principate autonome, conduse de capii unor familii feudale puternice: Balsha în nord, Topia în zona centrală, Muzaka şi Shpata în sud.

Au existat, desigur, şi unele tendinţe centralizatoare, dar, în această fază, încercările de a crea un stat albanez unic au cunoscut eşecul. Este perioada apariţiei pe scena istoriei a unei puteri formidabile, putere ce avea să influenţeze decisiv destinul popoarelor balcanice: statul osman. Fărâmiţarea feudală a înlesnit, începând cu 1388, supunerea de către turci a întregului teritoriu locuit de albanezi. Deceniile următoare pregătesc condiţiile izbucnirii războiului popular antiotoman condus de eroul naţional Gheorghi Castriotul Skanderbeg. Timp de 25 de ani (1443–1468) albanezii înfruntă cu succes forţa militară cea mai puternică a vremii, zăgăzuind pătrunderea semilunii spre Europa Centrală prin regiunea vestică a Peninsulei. După moartea lui Skanderbeg însă, în următorii 11 ani, Albania este supusă în întregime de otomani, fără a fi pacificate niciodată şi zonele muntoase, viitorul, nucleu al rezistenţei antiturceşti din secolele următoare. Pe fondul decăderii treptate a Imperiului, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, lupta eliberatoare a poporului albanez cunoaşte forme noi: Liga Naţională de la Prizren, cu programul ei concret şi punerea lui în practică pe calea luptei armate, Renaşterea culturală albaneză, cu martirii şi corifeii ei, neîncetatele răscoale de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Toate acestea sunt încununate de declararea independenţei Albaniei, la 28 noiembrie 1912, în oraşul Vlora. Izbucnirea primului război mondial transformă teritoriul albanez în zonă de operaţiuni militare – sudul este ocupat de trupele Italiei şi Greciei, nordul de cele austro-ungare –, ceea ce duce, inevitabil, la trezirea rezistenţei naţionale, a cărei urmare firească este alungarea trupelor italiene din ultimul oraş ocupat, aceeaşi Vlora, la sfârşitul verii lui 1920. Urmează o succesiune de guverne de toate orientările politice până în 1928, când Albania devine regat sub regele Ahmed Zogu. Se dezvoltă, timid, relaţiile de producţie capitaliste, grevate pe viguroasele, încă, realităţi feudale. Pregătind al doilea război mondial, Italia fascistă atacă la 7 aprilie 1939 şi ocupă în întregime Albania până în septembrie 1943, când ţara este invadată de trupe hitleriste. Poporul albanez se mobilizează şi de astă dată şi, opunând o rezistenţă fermă armatei de ocupaţie, reuşeşte, la 29 noiembrie 1944, eliberarea Shkodrei, cel mai nordic oraş al ţării. De atunci, Albania păşeşte pe drumul socialismului.