Priveşte înapoi

 fără mânie Multă vreme n-am putut înţelege de ce un prozator şi-ar risipi forţele şi timpul într-un jurnal zilnic sau, la fel de rău, într-o carte de amintiri. Oricâte exemple celebre am avut la îndemână, ele nu mă clinteau din părerea mea. Şi, de fapt, tot asta gândesc şi azi, după ce, aproape contra voinţei mele, am scris această carte; şi nu exclud că aş mai putea scrie şi altele, în acelaşi gen. Fireşte că am avut şi eu un jurnal în adolescenţă, când eram mereu îndrăgostită. Cred că, deşi îl ţineam ascuns sub o saltea, mi-l cam citise mama. La un moment dat, într-o tipică reacţie de vârstă, l-am aruncat în foc şi m-am uitat, mulţumită, la el cum arde: recitindu-l, mi se păruse penibil şi lipsit de interes. Probabil că aşa şi era. Cam pe atunci trebuie să fi fost instructată de părinţi şi asupra pericolului pe care îl poate reprezenta un jurnal – pentru tine şi pentru alţii. Eram în şcoală când s-a declanşat ultima mare campanie de arestări – 1957-1959 – şi părinţii trebuie să fi fost cu atât mai convingători pe acest subiect cu cât poate aflaseră despre grupul Noica, despre cartea lui Dinu Pillat, despre jurnalul lui Mihai Rădulescu, plătit cu viaţa; avocatul Nicolae Adameşteanu, unul dintre fraţii tatei, trecea prin Piteşti, pe la noi, înainte să se ducă la Câmpulung, unde avea domiciliu forţat şi tatăl uneia din multele lui iubite. 

Numele Noica mi-a fost familiar de atunci, îl auzeam în casă, nu numai din acest motiv, ci şi pentru că moşia Noica se afla la Chiriacu, în apropierea casei părinteşti a tatălui meu, în Toporu-Vlasca. O parte dintre arestări şi anchete, din ceea ce aveam să aflu, după multe decenii, citind cartea lui Stelian Tănase Anatomia mistificării, s-au petrecut chiar la închisoarea din Piteşti, oraşul meu adoptiv. Ce ştiau părinţii mei atunci despre ce se petrecea în culisele întunecate ale localităţii unde ajunseseră întâmplător va rămâne un mister pentru mine. Ei aveau să moară înainte ca eu să-mi pun aceste întrebări. Nu mi-au spus nimic despre lucrurile îngrozitoare care se petrecuseră în acei ani în orăşelul aparent adormit: „experimentul Piteşti“, anchetarea unora din lotul NoicaPillat, procesul grupului Arnăuţoiu, viitorul general de Securitate Pleşiţă, care îşi făcea cariera în regiunea Argeş, etc. Moartea timpurie şi dorinţa lor de a ne proteja pe noi, copiii, nu mi-au lăsat nici o şansă să mai aflu. Fusesem atât de bine educată să nu vorbesc cu nimeni şi mai ales să nu scriu nimic, încât, spre sfârşitul anilor ’80, am fost uluită că Tia Şerbănescu avea un jurnal în care îşi nota gândurile, inclusiv despre Ceauşescu, că îl purta în poşetă şi, din neatenţie, plecând în Berlinul de Est, a intrat cu el la controlul de frontieră, unde i-a fost confiscat. Ceea ce a urmat a povestit întro carte remarcabilă. Mi-a spus mai târziu că probabil ar fi avut aceeaşi soartă ca inginerul Gheorghe Ursu, care, tot pentru un jurnal confiscat, a fost torturat şi omorât în închisoare pe la mijlocul anilor ’80; dar pe ea a salvat-o chiar scandalul public creat după moartea lui Gheorghe Ursu, prin emisiunile de la Europa Liberă. Nu toată lumea s-a comportat la fel în comunism: fiecare în funcţie de temperamentul său, dar şi de felul în care fusese crescut, inclusiv de anxietatea mediului familial.