Prolog CINCI AUGUST ȘI CHINUITOAREA ALIANȚĂ

La cartierul general al lui Hitler a dispărut fastul de altădată. Domnește o atmosferă încordată, plină de tensiune și de tăcere aproape conspirativă, în care măsurile de precauție și pază au luat locul protocolului. Modul cum ești primit, modul cum ești însoțit pe culoarele sinuoase, tăcerea în care rămâi să aștepți, totul sugerează o crispare rece, amenințătoare și amenințată în același timp. În încăperea de beton care subliniază și mai mult tăcerea cenușie, Antonescu se întoarce spre colaboratorii săi. Ar simți nevoia să comenteze schimbările constatate. Dar renunță. Formația sa cazonă l-a învățat să vorbească ordonând și nu comentând. Încearcă să pară calm, să inspire încredere celor care-l însoțesc și să impună oamenilor fuhrerului respectul care i-a fost acordat întotdeauna. Îi este însă destul de greu să se prefacă, din gesturile lui scurte, colțuroase, țâșnesc parcă neliniștile ce-l bântuie. Pe geam, se vede o parte din intrarea adăpostului, a buncărului inexpugnabil acoperit cu un planșeu de zece metri de beton. Alături, ca un rânjet neputincios, peretele frânt al clădirii în care, doar cu cinsprezece zile în urmă, a avut loc atentatul împotriva lui Hitler. 

Da, ca un rânjet care parcă spune gândurilor ascunse ale mareșalului român: n-ai să reușești, n-ai să reușești, n-ai să reușești!… Furios, schimbând brusc poziția trupului său mic, Antonescu încercă să-și întoarcă nu numai ochii, ci să se întoarcă în întregime de la imaginea aceea care acum i se pare sau hilară, sau batjocoritoare. Pentru că, un ecou îi aduce în auz propriu-i glas de acum două săptămâni. Ei a 20 iulie, i se comunicase că Hitler a scăpat cu viață dintr -un atentat încercat de un grup de generali, iar el rostise cu năduf: Mai bine se termina cu el… „Mai bine se termina”; „Mai bine se termina”; „Mai bine se termina”… împotriva voinței sale își aude propriul glas răsunând pe culoarele înguste de la Rastenburg. Răsunând strident, trădându-i gândurile, alarmând gărzile, amestecându-se cu bocănitul cizmelor și cu rânjetul sinistru al ruinelor care se văd pe fereastră făcându-i parcă în ciudă. „Uite că nu s-a terminat; uite că Hitler a scăpat!” Mareșalul se obligă să-și stăvilească gândurile, să nu-și mai amintească de propriu-i glas și de ce a spus atunci. 

Dar nu poate, tot așa cum, cu toate că și-a întors ochii de la fereastra ce dă spre ruine, el tot vede gura lor hâdă. Și i se pare că, din ce în ce mai tare, vorbele sale de atunci răsună aici, în buncărul lui Hitler, ca și cum cineva le-a înregistrat, iar acum le dă drumul să se audă. Să se audă ca o probă că cele spuse de el au ajuns până la Hitler, iar astăzi urmează pedeapsa. Pedeapsa?… De mai multă vreme, în coșmarele sale, mareșalul visează cum este prins, reținut undeva, și el nu are în niciun chip posibilitatea să reacționeze. Visează pereți drepți, ca ai buncărului, și lunecoși, metalici, nedându-i nici măcar putința de a se agăța de ei. Da, gândurile astea îl fac să fie aproape convins că a fost chemat aici pentru a fi arestat. În cel mai bun caz i se va da un regim de ostatic-marionetă, ca lui Horthy după luna martie, când guvernul Kallay a făcut o încercare disperată, de a o rupe cu Germania. Ostatic!… Se uită la zidurile strâmte și înalte care par bătrâne, dar de care nu-ți poți da seama dacă aparțin vechiului fort sau teribilului adăpost, și e convins că nu va mai ieși dintre ele. Așa cum n-a mai ieșit niciunul dintre miile de constructori, pentru că Organisation Todt, care a construit sistemul ăsta întins pe zeci de hectare, lucra cu prizonieri sau ostatici, pe care la urmă îi extermina.