Ce trist păcat, deznădejdea! Îl întâlneşti sub toate for mele în ţara noastră, începând de la forma aceea, foarte blajină în aparenţă, dar cât se poate de vinovată, a strâm băturii sceptice, şi până la deznădejdea gravă, iremediabilă, patetic proclamată. Oameni care n-au făcut încă nimic deznădăjduiesc de tot. Oameni care n-au fost animaţi de nici un soi de voinţă producătoare declară deschis că orice voinţă e condamnată, aci, medio crităţii. De ce, cu ce drept, după ce experienţă? E adevărat, lipsesc multe în Ţara Românească. Dacă te duci în Ardeal, vezi că orice oraş are o tradiţie şi un stil. Dincoace nu e nici tradiţie, nici stil. Dacă te duci în străi nătate, vezi că orice focar de cultură răspândeşte cultură adevărată. La noi există centre de cultură, dar cultura pe care o produc ele e doar simulacru. Orice comparaţie ai încerca e în defavoarea noastră. Să deznădăjduim? Mi se pare că e ultimul lucru pe care ar trebui să-l facem. Sunt atâtea de întreprins, înainte de a deznădăjdui, încât nu e cu putinţă ca deznădejdea să fie altceva decât o mască. Nu ni s-a spus de la început…..