Vei fi, nu mă îndoiesc, surprins că utilizez această cale neobişnuită ca să comunic cu tine. Oare de când n-ai mai primit o scrisoare? Eu îmi amintesc doar de una, cu mulţi ani în urmă, când eram elev. Mă îndrăgostisem, atunci, de o fată pistruiată, cu păr roşu aprins şi foarte timidă. Am vrut odată să o sărut, la despărţire, după ce o condusesem acasă, dar ea s-a smuls din braţele mele şi a fugit. A ales apoi mijlocul acesta pentru a-şi explica purtarea. Zicea că e cu totul altceva să scrii, decât să vorbeşti, chiar şi la telefon. Pornind astăzi să-ţi împărtăşesc ce mi se întâmplă, înclin să-i dau dreptate. Dar ce prostii spun. Scrisoarea aceasta n-o să-ţi parvină de fapt niciodată, e din păcate, un adevăr limpede pentru oricine. A trecut un mileniu de când ne-am luat rămas bun, eu acceptând să fiu primul om care se lasă congelat. Din tine, vechiul meu prieten, n-a mai rămas probabil nici o urmă acum, până şi cenuşa ţi s-o fi risipit. Mã adresez în realitate neantului. S-a dus ºi speranþa mea cã viitorul ne va permite sã cãlãtorim fãrã dificultate în timp (ea mi-a dat curajul sã vã pãrãsesc). Dar, vai, în prezent se dovedeºte mai puþin îndreptãþitã decât era atunci când am intrat în alveola care urma sã devinã locuinþa mea frigorificã pentru o mie de ani. V-AŢI ÎNTREBAT, DESIGUR, CUM MI-A TRECUT PRIN CAP SĂ FAC UNA CA ASTA? TREBUIE SĂ VĂ FI SPUS CĂ NATURA M-A ÎNZESTRAT CU O INIMĂ DE GHEAŢĂ ŞI DECI ERAM OMUL CEL MAI POTRIVIT PENTRU O ASEMENEA EXPERIENŢĂ. Nu mi-a fost însă deloc uşor, te rog să crezi. Pot să-ţi declar acum, (iată-mă şi sentimental): lipsa ta, bătrâne, o resimt deosebit de dureros. Va fi un fleac, îmi ziceam, în ceasurile mele cele mai grele. O simplă chestiune de apăsat şi sucit nişte butoane, ca să revin printre voi şi atunci, o, atunci, câte nu aveam să vă istorisesc! Încerc să o fac prin scrisorile de faţă, închipuindu-mi că le şi primeşti, deşi, după cum se prezintă lucrurile în jurul meu, aceasta pare să fie cu neputinţă. Alungă-ţi însă din minte orice îngrijorare privitoare la mine. Nu mă paşte nici o primejdie. Dimpotrivă, îmi merge excelent, sunt bien merci, instalat confortabil la un birou régence din lemn de acajou, cu intarsii şi ornamente metalice aurite, dispuse delicat împrejurul plăcii superioare, sertarelor laterale bombate şi picioarelor graţios arcuite ale mobilei. Fotoliul pe care-l ocup are şi el forme fin curbate. Îmbrăcămintea lui din atlaz de culori stinse, roz veşted, auriu şi alb, înfăţişând coşuri mari cu fructe, împodobeşte ambele feţe ale spătarului şi scaunul. Încă două fotolii identice stau întoarse către cămin. Trebuie să-ţi mărturisesc că am luat loc la birou, nu fără o anumită sfială. Atâta eleganţă desuetă mă cam intimidează şi-mi dă impresia că aş locui într-un muzeu. De altfel, întreg interiorul odăii în care-ţi scriu vine să întărească această senzaţie stranie: şemineul din marmură albă, străjuit de cariatide, cu bustul nu ştiu cui aşezat între două sfeşnice înalte, sprijinite pe creştetele unor sfincşi, oglinda lungă, fumurie, îndărătul monştrilor fabuloşi, decoraţiile panourilor care acoperă pereţii. Parcă aş fi rămas într-o sală la Chantilly, după ce a trecut ora de vizită şi paznicii au închis palatul. Consola din stânga mea, cu marchetărie în lemn aurit, doar acolo şi-ar avea locul. Ca şi candelabrul a cărui feronerie savantă înconjoară o nimfă surâzătoare în mijlocul celor opt lumini. Draperiile sunt exact în tonul îmbrăcăminţii fotoliilor şi fondului tapiseriei roz pal. N-o să-ţi vină să crezi, dar în spatele biroului, deasupra capului meu, se află o gravură cu o scenă galantă, ieşită ai spune din atelierul unui Baudoin sau Saint-Aubin. Şi mai există în colţul drept o pendulă, care ar face senzaţie la o licitaţie. Are o siluetă zveltă, evazată, aplicaţii de fildeş sculptate pe lemnul negru şi trei amoraşi care se hârjonesc în nori baroci împrejurul cadranului. Arătătoarele acestuia indică în clipa de faţă ora zece şi cinci minute.