M-am născut în Sighişoara, la 21 martie 1951, într-o clădire din vechiul Burg, lipită de Turnul cu Ceas şi vecină cu casa Vlad Dracul. Probabil că de aici mi se trage dragostea pentru istorie. La trei ani ne-am mutat însă la marginea oraşului, unde dealul Breite începea chiar din curtea noastră. Am avut astfel libertatea de a bate toate coclaurile cu piciorul, fără îngrădiri sau limitări, ceea ce mi-a marcat definitiv destinul. Crescut ca un mânz nărăvaş, neînvăţat cu hamul, am dat cu copita şi-am muşcat pe oricine s-a apropiat de mine ca să mă pună să trag la căruţa lui. Ajuns la vârsta şcolii, am avut parte în clasa a treia şi a patra de un învăţător mare admirator al realizărilor comunismului din Uniunea Sovietică, dar şi al socialismului din Republica Populară Română, ceea ce l-a determinat să încerce să facă din noi pionieri devotaţi cauzei. Nu ştiu ce-a reuşit cu alţii, dar cu mine a dat cu siguranţă chix, pentru că mie îmi stătea mintea pe vremea aia numai la joacă. Joaca la mine a ţinut, de fapt, până ce am terminat liceul, când, în vara lui 1970, jucam cu pruncii de pe stradă prinsa şi ascunsa prin porumbiştile din împrejurimi. Luând totul în joacă, dar apărându-mi libertatea cu dinţii, refuzam cu îndârjire orice îngrădire sau ştirbire a drepturilor mele: de asta am ajuns să fug de la şedinţele de pionieri, sărind din clasă pe fereastră, iar mai târziu, în liceu, de la cele de UTC, cu menţiunea că, maturizându-mă oleacă, nu mai fugeam, ci mergeam încet! Am intrat astfel deseori în conflict cu regulamentele şcolare, din care cauză am luat o bătaie zdravănă în clasa a şaptea de la directorul scolii, iar în liceu alta, de la profesorul de muzică. Tot de asta am fost obligat să colind pe la şase şcoli, ceea ce nu cred să mai fi reuşit vreun alt elev din oraş. Intrat la Facultatea de Transporturi din Bucureşti, Secţia Automobile, am avut grijă ca în toţi cei cinci ani să nu pic niciun examen, ca să mă pot bucura de vacanţele studenţeşti pe care le petreceam vara la mare, cu cortul şi iarna la schi, la Predeal, Sinaia, la Babele sau la Piatra Arsă. În facultate am avut libertate câtă am vrut, motiv pentru care nu am intrat în conflict cu niciun fel de regulament universitar, dacă cumva o fi existat vreunul. O singură dată, în vara anului 1971, am refuzat să merg la practica de vară în agricultură, undeva prin Ialomiţa, pentru că mi s-a părut mie că aveam altceva mai bun de făcut. Am avut norocul ca toamna să nu mă-ntrebe nimeni nimic! Şocul cel mare însă l-am resimţit când am ajuns la Uzina Dacia, ca stagiar. Uzina din Colibași era, la vremea aceea, o întreprindere de cea mai comunistă sorginte, privită ca mentalitate, obiceiuri, structuri organizatorice, relații interumane şi de serviciu. Aici, zeul la care se închinau toţi era planul de producţie. Iar cei care deveniseră şefi se credeau un fel de feudali, la care robii trebuiau să le pupe mâna. Ei erau obişnuiți ca ordinele date să fie lege, iar subalternii să nu aibă opinii, să nu le dea vorba înapoi şi să facă, sau cel puţin să se facă că fac, ce le ordonau ei. În acest mediu pietrificat, am căzut şi eu ca musca-n lapte, în vara anului 1975 reuşind performanţa de a mă bate din prima zi cu un şef de schimb de la secţia Montaj general, după un schimb de replici care nu i-au convenit. Ce-aş fi putut face altceva, dacă el a dat primul în mine? Totuşi, Uzina de Autoturisme a fost pentru mine locul unde am studiat în profunzime tehnologia de montaj a Daciei 1300, dar şi fauna umană din jurul meu, studiu pe care conducerea uzinei mi l-a înlesnit cu generozitate, plimbându-mă (până ce mi-am dat demisia) prin şase locuri diferite de muncă! Şi peste tot nu am făcut altceva decât să-mi apăr bruma de libertate ce o aveam, dreptul de a judeca cu capul meu şi de a-mi spune deschis opiniile, chiar critice. De ce considerau cu toţii că asta era ceva inacceptabil, n-am priceput niciodată! Timp de cinci ani, m-am răfuit cu toţi cei care nu respectau sistemul meu de valori, ceea ce m-a obligat să dau peste cap trei secţii, din cele şase pe unde mam perindat!