Volumul I 1924-l925 PARTEA I /. 

TREBUIE SA SCRIU UN ROMAN 

Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de inspiraţie; trebuie să scriu, doar, viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc, şi la roman mă gândesc de mult. Dinu ştie; păstrez caiete din clasa a IV-a, când aveam pistrui ca un ovrei şi învăţam chimie întrun laborator instalat în firida sobei. De câte ori mi se părea că trebuie să fiu întristat, scriam în Jurnalul meu. Şi acel Jurnal de acum doi ani avea un „subiect": trebuia să se vădească într-însul viaţa unui adolescent suferind de neînţelegerea celorlalţi. Dar adevărul era altul: Jurnalul mă măgulea şi îmi alina dorul meu de răzbunare; răzbunare dreaptă împotriva celor care nu mă înţelegeau, credeam eu. Romanul îl voi scrie altfel. Eroul sunt eu, fireşte. Mă tem, însă, că viaţa mea - stinsă între copii şi cărţi - nu va interesa cititorii. Pentru mine, tot ceea ce nu am avut, tot ceea ce am dorit din mansardă, în înserări calde şi tulburătoare, preţuieşte mai mult decât anii tovarăşilor mei risipiţi în jocuri, în sărbători de familie şi idile. Dar cititorii?... înţeleg şi eu că toată durerea unui adolescent miop nu va mişca nici un suflet dacă acest adolescent nu se va îndrăgosti şi nu va suferi. De aceea, m-am şi gândit la un personaj pe care la început îl numisem Olga. I-am povestit lui Dinu tot ceea ce ar trebui să aibă loc prin prezenţa acestei fete. 

Dinu m-a întrerupt şi m-a rugat: dacă într-adevăr îi sunt prieten, să schimb numele eroinei în Laura. M-am tulburat mult la început, pentru că nu ştiam cum să fie fata care va străbate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decât pe fetele cizmarului vecin, care în nici un caz nu pot trece într-un roman. Cea mai mare, Măria, era slabă şi rea; îşi teroriza fraţii, fura caise verzi şi ţipa alergând după tramvaie. Cealaltă, Puica, era grasă şi mur17 dară. Nici una, nici alta nu puteau seduce un adolescent. Aceasta, nimeni n-o putea înţelege mai bine ca mine. Dinu mi-a mărturisit că mă poate ajuta. A cunoscut atâtea fete, îmi spune. Dar cum aş putea scrie eu un roman cu o eroină cunoscută de Dinu? M-am hotărât să mă gândesc, în timp ce voi scrie, la vară-mea. 

De câteva săptămâni, de câte ori o întâlnesc, îi pun întrebări. Am vestit şi pe Dinu că vară-mea se află sub observaţie. - Dacă vrei să scrii un roman, m-a sfătuit ea, să-l faci pe erou frumos şi bun. Şi să-l cheme Silviu. Când i-am spus titlul şi subiectul romanului, nu i-a plăcut. Să fie doi eroi, unul frumos şi altul urât, vrea ea. Iar titlul: Dragoste de copil sau Flori de primăvară, sau La şaptesprezece ani. în zadar mi-au fost explicaţiile: „Vally dragă, acesta e un roman cerebral, cu drame interioare" etc. în zadar. Şi atunci i-am ascultat mărturisirile. Mi-au folosit, căci am învăţat vocabularul fetelor. Şi am cunoscut câte ceva din visurile, nostalgiile şi tulburările ei. Parcă aş fi ascultat mărturisiri auzite de mult. îmi aminteam că vară-mea nu se deosebeşte mult de eroinele din romane sau de acele pe care un suflet puţin exaltat şi le închipuie. Dar pot eu şti că aceasta e vară-mea, aceasta care mi se dezvăluie la răstimpuri, antrenată de confesiuni? Ştiu despre ea că visează să cunoască o prietenă mică şi bună, care să aibă moşie, iar la moşie un frate brun şi curajos. El le-ar întovărăşi prin pădure, le-ar învăţa să vâneze şi le-ar spune „tu". îmi mărturiseşte că i-ar plăcea să fie într-o noapte conacul călcat de hoţi. Ea ar apuca revolverele şi ar apărea în salon tocmai în clipa când fratele prietenei ar fi sugrumat de un ţigan. Ar mântui viaţa fratelui şi l-ar îngriji într-un dormitor alb, cu măsuţa acoperită de sticluţe colorate. Părinţii s-ar arăta recunoscători şi i-ar lăsa singuri, zâmbind. Vară-mea se opreşte. Nu vrea să-mi spună dacă ea s-ar roşi sau şi-ar trage sfios mâna când fratele prietenei i-ar şopti, apropiindu-se: te iubesc!... 

Ştiu eu ce mai gândeşte vară-mea asupra băiatului brun şi convalescent, vegheat de o soră mică şi o prietenă frumoasă?... Dar romanul trebuie scris. Mi-a spus şi Dinu: „Cine va mai cuteza atunci să te lase corigent?" Se gândeşte, poate, cu bucurie la însemnătatea lui în roman. M-a rugat să se numească tot Dinu, şi să-l fac melancolic, încolo, pot scrie orice despre el. Stăruie chiar să scriu tot ce cred eu despre el. „Dar pe cine ar putea interesa aceasta?" gândesc eu, ca un adevărat autor de romane. îmi merge tot mai rău, de la o vreme, cu şcoala. Singura nădejde a rămas romanul care va apare în vitrine la toamnă. Corigent tot voi rămâne, dar pentru cea din urmă oară. Profesorii se vor teme de mine, mă vor respecta şi se vor împotrivi în cancelarie când Vanciu va hotărî să mă lase corigent la matematică, iar Faradopol la germană. Nu am avut deloc noroc săptămâna aceasta; şi se apropie sfârşitul ultimului trimestru. Luni am dat extemporal la franceză, din „gramatică". Trollo dă, de şase ani, extemporale numai din „gramatică". Şi, fireşte, nu am învăţat nimic de şase ani. Am să iau şi de data aceasta „insuficient", cum am luat ieri la germană, când Faradopol mi-a cerut să-i povestesc pe nemţeşte primul act din Nathan der Weise. Din clasa a Ii-a ne cere să povestim pe nemţeşte. Dar dacă nu ne-a învăţat niciodată nemţeasca?... 

Azi-dimineaţă pornisem melancolic spre şcoală. înfrunziseră toţi castanii şi era senin, iar eu nu aveam nici o problemă scrisă. Mă gândeam: ar trebui să fug în Cişmigiu. Dar geanta m-ar fi umilit. Şi apoi, mi-ar fi fost tot timpul teamă să nu fiu văzut de vreun profesor. Mă întristam aflând cât sunt, încă, de slab, de timid, de nehotărât. M-ar fi desfătat să am voinţa furtunoasă şi să fug, să lucrez în porturi, să dorm în bărci, să cutreier ţări. Dar eu mă mulţumeam să visez o izbândă târzie şi să sfârşesc caietele Jurnalului. Păşeam îngândurat către şcoală. Dinu m-a ajuns din urmă şi m-a strigat: doctore! Aceasta, pentru că sunt miop şi citesc cărţi cu coperte cenuşii. El era fericit; îl ascultase Vanciu şi rupsese un „suficient". Pe astăzi aveam patru probleme: - ...Grele şi încurcate.