Era ultima lor ceartă, măcar asta era clar. Dar deşi o anticipa de
zile, sau poate chiar de luni în şir, nimic nu reuşi să domolească
valul de mânie şi indignare care creştea acum în el. Greşeala fusese
a ei, însă refuzase s-o recunoască. Fiecare argument pe care
încercase să-l avanseze, fiecare tentativă de adoptare a unei
atitudini conciliatoare şi rezonabile fusese distorsionată,
răstălmăcită şi întoarsă împotriva lui. Cum îndrăznea să aducă
vorba de seara cu desăvârşire nevinovată pe care o petrecuse la The
Half Moon cu Jennifer? Cum îndrăznea să spună că darul de la el
era „jalnic” şi să susţină că i se păruse „prefăcut” când i-l
înmânase? Şi cum Dumnezeu îndrăznea să pomenească de mama
lui – de maică-sa, nici mai mult, nici mai puţin – şi să-l acuze că o
vedea prea des? Ca şi cum ar fi făcut un comentariu la adresa
maturităţii şi chiar a masculinităţii lui...
Îşi aţinti privirea undeva în faţă, fără să vadă ceva anume şi fără
să ţină seama unde se afla sau cine îl înconjura. „Căţea”, îi spuse el
în gând, pe când cuvintele ei îi reveneau în minte. Pe urmă îşi dădu
drumul şi, în ciuda dinţilor încleştaţi, izbuti să strige:
― CĂŢEA!
După aceea se simţi ceva mai bine.
Uriaş, cenuşiu şi impunător, Ashdown se afla pe un promontoriu,
la nici douăzeci de metri de marginea falezei stâncoase, unde fusese
ridicat cu peste o sută de ani în urmă. Cât era ziua de lungă,
pescăruşii dădeau ocol fleşelor şi turnuleţelor lui, jelindu-se răguşiţi
nevoie mare. Toată ziua şi toată noaptea, valurile se izbeau
nebuneşte de bancadele stâncoase, împrăştiind un vâjâit
interminabil, asemănător celui dintr-un trafic intens, prin camerele
îngheţate şi pe coridoarele labirintice şi însufleţite de ecouri ale

casei vechi. Nici măcar cele mai pustii părţi de la Ashdown – iar în
prezent majoritatea erau pustii – nu îşi găseau vreodată liniştea
deplină. Încăperile cele mai locuibile erau grupate la etajele unu şi
doi, dădeau spre mare, iar peste zi se vedeau inundate de lumina
unui soare cu dinţi. Bucătăria de la parter era lungă, în formă de L,

şi avea tavanul jos; avea doar trei ferestre mici şi era învăluită într-
o penumbră permanentă. Frumuseţea sumbră, care sfida stihiile

naturii, a Ashdown-ului masca faptul că, în general, oamenilor le
venea greu să locuiască acolo. Cei mai vechi şi mai apropiaţi vecini
îşi aminteau, dar tot nu le venea să creadă, că odinioară casa fusese
reşedinţa personală a unei familii cu opt sau nouă membri. Însă cu
două decenii în urmă ea fusese achiziţionată de noua universitate,
iar acum adăpostea peste douăzeci de studenţi: o populaţie incertă,
la fel de schimbătoare ca marea ale cărei valuri se spărgeau de
stâncile de dedesubt, întinsă cât vedeai cu ochii, colorată într-un
verde maladiv şi unduindu-se sub apăsarea unei nelinişti infinite.
Poate că grupul de patru străini de la masa ei îi ceruse voie să se
aşeze, sau poate că nu. Sarah nu mai ţinea minte. Acum se părea că
străinii începeau să discute în contradictoriu, dar ea nu auzea ce se
spunea, deşi le conştientiza vocile care se ridicau şi coborau într-un
contrapunct furios. Ceea ce auzea şi vedea în minte era mult mai
real în clipa aceea. Un cuvânt singur, înveninat. Nişte ochi în care
lucea lumina unei uri indiferente. Sentimentul că, în loc să i se
vorbească, fusese scuipată. O întâlnire care durase două secunde –
sau mai puţin? ― însă pe care o retrăia involuntar în gând de peste
o jumătate de oră. Ochii aceia, cuvântul acela – nu avea cum să
scape de ele cel puţin pentru un timp. Chiar şi acum, pe când vocile
din jur deveneau mai zgomotoase şi mai însufleţite, simţea crescând
în ea un nou val de panică. Închise ochii, slăbită dintr-o dată de
greaţa care o năpădea.