Ove are cincizeci și nouă de ani. Conduce un Saab. E genul de om care, dacă nu te place, te-arată cu degetul, uite-așa, de parc-ai fi vreun hoț. Da, arătătorul lui Ove e ca lanterna polițistului la rondul de noapte. Ove e într-un magazin dintracelea în care oamenii care conduc mașini japoneze intră să-și cumpere cabluri albe. Îl studiază îndelung pe vânzător, înainte să-i fluture pe dinaintea ochilor o cutie de carton de mărime medie. 

— Hm, ăsta-i un aiped din ăla? vrea Ove să știe. Vânzătorul, un tânăr cu un indice de masă corporală minuscul, pare încurcat. Și e limpede că încearcă din răsputeri să se abțină să nu-i smulgă cutia lui Ove din mâini. 

— Da, exact. Un iPad. Dar v-aș ruga să nu mai scuturați cutia… Ove se uită la cutie de parcă ar fi fost cât se poate de suspectă. De parcă ambalajul ar fi condus o Vespa, ar fi purtat pantaloni de trening, i s-ar fi adresat lui Ove cu „amice” și ar fi încercat să-i vândă un ceas. 

— Aha. Și carevasăzică-i un calculator, da? Vânzătorul încuviințează. Apoi devine nesigur și dă repede din cap că nu: 

— Ăăă… Nu, ăăă… adică e un iPad. Unii îi zic „tabletă”, alții îi zic „placă de surf”… Se poate spune că-i mai multe lucruri… Ove se uită la vânzător de parcă ar fi vorbit în păsărească: 

— Aha… Vânzătorul încuviințează din nou, șovăielnic: 

— Da… Ove agită din nou cutia din carton: VP - 4

— Și, zici că-i bună chestia asta? Vânzătorul se scarpină în cap încurcat: 

— Da. Adică… ăăă, ce vreți să spuneți? Ove oftează și repetă rar, articulând cuvintele de parcă adevărata problemă în discuția asta ar fi fost că vânzătorul era oleacă tare de urechi: 

— E. BUNĂ. CHESTIA. ASTA? E bun calculatoru’ ăsta? Vânzătorul își scarpină bărbia: 

— Păi… da, e foarte bun… ăăă, da’ depinde ce fel de computer vă trebuie. Ove îi aruncă o privire cruntă: 

— Un calculator îmi trebuie. Un calculator ca toate calculatoarele. Preț de-o clipă se lasă tăcerea între cei doi. Apoi vânzătorul își drege vocea: 

— Da, bine, doar că ăsta nu-i un computer obișnuit. Poate că ați dori mai degrabă un…