Așa te simți când îți dai seama că ți-a dispărut copilul: ți se pune rapid un nod în stomac și pământul îți fuge de sub picioare. Bătăile inimii se reduc la un singur bubuit, ca de bas. Forma numelui său, tăioasă ca pilitura de metal, ți se blochează între dinți tocmai când te sforțezi să-l strigi. Frica îți răsuflă în ureche ca un monstru: Unde l-am văzut ultima dată? Oare s-a rătăcit? Cine l-o fi luat? Iar apoi, în sfârșit, rămâi fără aer, în timp ce accepți că ai făcut o greșeală pe care n-o vei mai putea repara niciodată. Prima dată când i se întâmplase lui Daniel Stone, în urmă cu un deceniu, era în vizită la Boston. Soția lui era la un colocviu la Harvard, un prilej excelent să-și ia o vacanță în familie. În timp ce Laura lua parte la discuții, Daniel împingea căruciorul lui Trixie pe aleea pietruită de la Freedom Trail. Au hrănit rațele din Grădina Publică și au urmărit țestoasele de apă cu ochi negri, migdalați baletând în acvariu. Apoi, când Trixie a cerut de mâncare, Daniel s-a îndreptat către Faneuil Hall și spre zona nesfârșită de restaurante de acolo.

Ziua aceea de aprilie era suficient de caldă pentru ca locuitorii din New England să-și descheie jachetele pentru prima oară și să-și aducă aminte că mai există și alt anotimp în afară de iarnă. Pe lângă grupurile numeroase de școlari și turiștii obsedați de fotografii, părea că întreg districtul financiar devenise neîncăpător, bărbați de vârsta lui Daniel, cărora invidia li se citea pe față, la costum și cravată, care miroseau a after-shave. Stăteau pe băncile din apropierea statuii lui Red Auerbach, cu gyros și supă, și sendvișuri cu pâine de secară și carne sărată. Se uitau la Daniel cu coada ochiului. El era obișnuit cu asta – era neobișnuit ca un tată să fie principala persoană care să aibă grijă de fiica sa de patru ani. Femeile care îl vedeau cu Trixie presupuneau că este văduv sau proaspăt divorțat. Bărbații care îl vedeau întorceau numaidecât privirea în partea cealaltă, rușinați de rușinea lui. Și totuși, Daniel nu ar fi schimbat această situație pentru nimic în lume. Îi plăcea să-și adapteze preocupările în funcție de rutina lui Trixie. Adora întrebările ei: Câinii știu că sunt dezbrăcați? Supravegherea unui adult e o putere pe care o folosesc adulții ca să lupte împotriva răufăcătorilor? Îi plăcea faptul că atunci când Trixie era distrasă, în scaunul de mașină, și era dornică de atenție, începea întotdeauna cu „Tati…?“ chiar dacă se întâmpla ca Laura să conducă.