Ce înseamnă să iubeşti cu adevărat pe cineva?
A fost o vreme în viaţa mea când credeam că ştiu
răspunsul: însemna că îmi păsa de Savannah mai mult
decât îmi păsa de mine însumi şi că urma să ne petrecem
tot restul vieţii împreună. N-ar fi fost nevoie de multe
pentru asta. Îmi spusese odată că secretul fericirii era să ai
vise realizabile, iar al ei nu era ieşit din comun. Căsătorie,
familie... lucruri esenţiale. Însemna să am un loc de muncă
stabil, o casă cu gărduleţ alb şi un minivan sau un SUV
îndeajuns de mare încât să ne care copiii la şcoală, sau la
dentist, sau la antrenamentele de fotbal, sau la recitalurile
de pian. Doi sau trei copii, nu a fost niciodată clară în
privinţa asta, dar aveam bănuiala că la momentul respectiv
ar fi sugerat să lăsăm natura să îşi urmeze cursul şi să îi
permitem lui Dumnezeu să ia decizia. Ea era aşa –
religioasă şi bănuiesc că asta era o parte din motivul pentru
care mă îndrăgostisem de ea. Dar indiferent de ce s-ar fi
întâmplat în vieţile noastre, mă puteam imagina stând
lângă ea în pat la sfârşitul zilei, ţinând-o în braţe în timp ce
vorbeam şi râdeam, pierduţi într-o îmbrăţişare.
Nu sună prea tras de păr, nu? Când doi oameni se
iubesc? Asta credeam şi eu. Deşi o parte din mine vrea să
creadă că e posibil, ştiu că acest lucru nu se va întâmpla
vreodată. Când voi pleca din nou de aici, nu mă voi mai
întoarce niciodată.
Totuşi, pentru moment, o să mă aşez pe dealul care dă
înspre ferma ei şi o să aştept să apară. Desigur, ea nu va
putea să mă vadă. În armată, înveţi să te pierzi în decor, iar

— 4 —

eu am învăţat bine asta, pentru că nu aveam niciun chef să
mor în nu ştiu ce dărăpănătură uitată de lume şi străină din
deşertul irakian. Dar a trebuit să mă întorc în acest orăşel
de munte din Carolina de Nord ca să aflu ce se întâmplase.
Când o persoană pune un lucru în mişcare, există un
sentiment de nelinişte, aproape de regret, până afli
adevărul.
Dar de asta sunt sigur: Savannah nu va şti niciodată că
am fost astăzi aici.
O parte din mine suferă la gândul că sunt atât de
aproape de ea şi totuşi îmi este intangibilă, dar poveştile
noastre sunt diferite acum. N-a fost uşor pentru mine să
accept acest adevăr simplu, pentru că a fost o vreme când
poveştile noastre erau la fel, dar asta a fost cu şase ani şi
două vieţi în urmă. Există amintiri pentru amândoi, desigur,
dar am învăţat că amintirile pot avea o prezenţă fizică,
aproape vie, iar în asta, Savannah şi cu mine suntem, de
asemenea, diferiţi. Dacă amintirile ei sunt ca stelele pe
cerul întunecat, ale mele sunt spaţiile bântuite dintre ele.
Şi, spre deosebire de ea, am fost împovărat de întrebări pe
care mi le-am pus de o mie de ori de când am fost
împreună ultima oară. De ce am făcut-o? Şi oare aş face-o
din nou?