— Vom năboi asupra voastră.

Cuvintele lui Alagai Ka, demonul Consort, se desprindeau de pe buzele salahorului uman pe nume Shanjat. Consortul zăcea legat, într-un cerc de forță, dar spărsese unul dintre lacăte și luase salahorul în stăpânire înainte de a izbuti temnicerii lui să-l împiedice. Cu voința zdrobită, Shanjat era acum aproape o marionetă, spre durerea temnicerilor demonului, care le savura suferința. Îl făcu pe salahor să-și mute greutatea de pe un picior pe altul, dobândind cunoașterea trupului său. Nu era la fel de folositor ca un metamorf, purta armele primitive ale creaturilor de la suprafață și avea o legătură sentimentală cu temnicerii, de care Consortul putea să profite.

— Ce Miezului vrea să-nsemne asta? întrebă poruncitor Exploratorul. Ceilalți îi spuneau Arlen sau Parʼchin. Îi înrâurea pe toți, dar nu îi domina cu adevărat. Consortul pătrunse în centrul vorbirii salahorului și începu să înșire din ce în ce mai clar mormăiturile primitive prin care se înțelegeau oamenii.

— Regina va face ouă cât de curând. Exploratorul se uită în ochii salahorului și își încrucișă brațele la piept. Glifele trasate cu cerneală în carnea lui pulsau de energie.

— Asta știm. Ce legătură are cu o năboire? — M-ați întemnițat și mi-ați ucis cei mai puternici frați, răspunse Consortul. În Curtea mintalilor n-a mai rămas nimeni cu destulă forță ca să le-mpiedice pe reginele tinere să-și secătuiască mama de magie și s-ajungă la maturitate. Exploratorul ridică din umeri. VP - 3

— Reginele se vor omorî unele pe altele, nu-i așa? Chiar acolo, în încăperea unde vin pe lume, și cea mai puternică va lua în stăpânire cuibul. Mai bine o regină abia ieșită din ou decât una ajunsă la maturitate deplină. Consortul rămase cu ochii salahorului țintuiți asupra Exploratorului, în vreme ce ai săi priveau aurele celorlalți oameni din cameră. Înarmat cu mantia, sulița și coroana Omorâtorului de Mintali, Moștenitorul – cel căruia îi spuneau Jardir – era de departe cel mai primejdios. Înlănțuit în cercul de glife, Consortul nu putea face mare lucru dacă el, înfuriat peste măsură de subjugarea lui Shanjat, se hotăra să-l ucidă. Însă propria aură îl trăda. Oricât de mult și-ar fi dorit să ucidă demonul captiv, avea nevoie de el viu. Mult mai interesantă era împletitura de sentimente dintre Moștenitor și Explorator. Iubire și ură, rivalitate și respect. Furie. Vinovăție. Un amestec îmbătător; Consortul îl studia savurându-l. Moștenitorul ardea de nerăbdare să afle mai mult. Nevoit să se lase condus de Explorator, care îi dezvăluise prea puține lucruri, era plin de o iritare care îi străbătea aura, fisurând-o. Vânătoreasa, cea căreia îi spuneau Renna, era mai greu de descifrat. Cu pielea mânjită de glife puternice, femela înverșunată dogorea de magie furată din Miez. Își folosea energia cu mai puțină abilitate, o risipea când nu izbutea s-o țină sub control. Stătea ghemuită, cu arma în mână, gata să sară la prima dezechilibrare a forțelor. Ultima era salahoarea, Shanvah. La fel ca marioneta, nu era îmbibată cu o magie puternică. Dacă n-ar fi ucis un prinț al demonilor cu armele ei, Consortul nu i-ar fi dat nicio atenție, considerând-o lipsită de importanță. Însă, cu toate că avea mai puțină forță decât restul capturatorilor lui, aura lui Shanvah era superbă. Marioneta îi era tată. Voința ei puternică ținea neclintită suprafața aurei, sub care durerea îi frângea sufletul. Amintirea acelei dureri urma să-l delecteze pe Consort odată ce avea să despice țeasta femeii și să-i muște din carnea moale a minții. Deocamdată făcu marioneta să râdă, îndreptând atenția oamenilor către ea, nu către el. VP - 4

— Reginele tinere nu vor avea prilejul să lupte. Fiindcă niciunul dintre frații mei nu e destul de puternic ca să-i domine pe ceilalți, vor fura fiecare câte un ou și vor fugi. Exploratorul șovăi, începând să înțeleagă. — Vor întemeia cuiburi noi în toată Thesa.

— Au început deja, fără îndoială. Consortul făcu marioneta să-și fluture sulița și, cum era de așteptat, oamenii o urmăriră cu privirea. — Ținându-mă aici, vă osândiți semenii la moarte. Își mișcă lanțurile cu delicatețe, căutând un punct slab. Glifele gravate pe metal îl arseră, trăgând de magia lui, însă își ținea strâns puterea. Deja sfărâmase un lacăt și își eliberase un picior. Dacă mai spărgea încă unul, marioneta ar fi putut să strice îndeajuns cercurile, cât să-i înlesnească fuga.

— Câți mintali au rămas în cuib? întrebă Exploratorul. Până acum, noi am ucis șapte, fără să te punem la socoteală pe tine. Aș zice că nu e o nimica toată.

— În cuib? întrebă Consortul. Acum nu mai e niciunul. Nu măndoiesc că deja și-au împărțit locurile de prăsilă și se străduiesc saducă pacea în noile lor teritorii înainte de depunerea ouălor. — Locuri de prăsilă? întrebă Vânătoreasa. Marioneta zâmbi. — Oamenii din Orașele voastre Libere își vor da curând seama că nici zidurile, nici glifele lor nu îi apără atât de bine cum au fost lăsați să creadă. — Cutezătoare vorbe, Alagai Ka, spuse Moștenitorul, având în vedere că zaci legat în fața noastră. Consortul găsi în sfârșit ceea ce căuta. Mica fisură a unuia dintre lacăte, tocit încetul cu încetul în lunile scurse de când îl întemnițaseră. Spărgându-l, ar fi putut scăpa din lanț, dar puterea de care avea nevoie ar fi strălucit și temnicerii săi ar fi putut s-o zărească înainte de a izbuti să se elibereze.

— Vi s-a îngăduit să vă păstrați locurile de prăsilă în așteptarea acestor vremuri. Marioneta făcu un pas într-o parte și ochii oamenilor o urmară.

— Pentru frații mei, vânătoarea e pe primul loc. Își vor lua salahorii, vă vor sparge zidurile ca pe ouă și își vor umple cămările ca să-și îndestuleze reginele nou-născute.

— Și osânda Alei o să crească în pântecele lor, spuse Moștenitorul. Nu trebuie să-ngăduim așa ceva. VP - 5

— Eliberați-mă, propuse Consortul. — Nici gând! mârâi Exploratorul. — De fapt, n-aveți de ales, sublinie Consortul. Doar întoarcerea mea încă mai poate împiedica năboirea. — Ești Prințul Minciunilor, spuse Moștenitorul. Nu suntem atât de neghiobi încât să ne-ncredem în vorbele tale. Avem de ales. Vom coborî în abis și o vom ucide pe Alagaiʼting Ka, să scăpăm de ea pentru totdeauna. — Pretinzi că nu sunteți neghiobi, ripostă Consortul, dar crezi că puteți să supraviețuiți pe drumul către cuib? N-o s-ajungeți nici măcar până unde-a pătruns Kavri înainte să fugă, zdrobit, spre suprafață. Cuvintele avură efectul dorit, căci Moștenitorul se crispă, strângându-și sulița cu mai multă putere.

— Alte minciuni. Kaji v-a înfrânt. — Kavri a ucis mulți salahori, admise Consortul. Mulți prinți. A fost nevoie de veacuri ca să repopulăm cuibul, dar încercările lui de a pătrunde pe teritoriul nostru au dat greș. Semenii voștri nu pot spera să-nfăptuiască mai mult. Ăsta nu e nici primul, nici ultimul ciclu.

— Ai spus că ne poți călăuzi către Miez, spuse Exploratorul. — E totuna cu a cere să pășiți pe steaua zilei, îi atrase Consortul atenția. Ați fi mistuiți cu mult înainte să ajungeți acolo. O știi foarte bine. — Atunci către cuib, stărui Exploratorul. Până în Curtea Mintalilor, în încăperea unde regina demonilor își aduce pe lume odraslele.

— Și asta o să vă ucidă. Consortul făcu marioneta să înainteze încă un pas.

— Ne încercăm norocul, spuse Vânătoreasa. Erau în sfârșit în poziția dorită. Marioneta își înălță sulița și o aruncă spre inima Exploratorului. Așa cum era de așteptat, el se disipă și arma zbură nevătămătoare mai departe, drept către Moștenitor, care pară lovitura rotindu-și brusc propria suliță. Marioneta își azvârli scutul cu toată puterea și marginea lui dură sparse una dintre verigile glifate care-l țineau întemnițat pe Consort. Vânătoreasa se repezi să atace, însă salahoarea scoase un țipăt și îi tăie calea către tatăl ei. Marioneta avu timp să se răsucească, luând în mâini lanțul glifat, în vreme ce Consortul sfărâmă veriga slăbită cu o răbufnire VP - 6 a magiei adunate în ea. Aidoma unui păianjen care înlătură o pânză distrusă, marioneta descolăci lanțul. Glifele argintii arseră pielea Consortului, dar durerea era un preț mic pentru libertate. Când zvâcni dintr-o gheară, magia răbufni iarăși, doar cât să trimită în zbor o frântură din veriga sfărâmată, care lovi coroana Moștenitorului și i-o azvârli de pe cap, ca să nu mai poată înălța scutul cu care-l prinsese în cursă la început. Vânătoreasa o împinse pe salahoare într-o parte și se avântă într-un salt, încercând să oprească marioneta, dar era prea târziu.

Consortul se disipă chiar în clipa în care își avânta ea armele, lăsându-și solidă doar o gheară, cu care, în trecere, îi despică pântecul. Demonul se strecură prin deschiderea făcută de marionetă și se rematerializă lângă bariera de glife din afara cercului. Exploratorul se repezi către perechea lui, care icnea, străduindu-se cu disperare să nu-și lase mațele să se-mprăștie pe podea. Vânătoreasa nu se putea concentra îndeajuns ca să se disipeze, refăcându-se, iar Exploratorul avea să piardă și timp prețios, și putere ca s-o vindece. Consortul desenă în aer o glifă de izbire și dalele de piatră de lângă picioarele Moștenitorului săriră în aer, făcându-l să se poticnească tocmai când se repezea după coroană. Marioneta lovi coroana cu piciorul, trimițând-o în partea opusă a încăperii, apoi îl atacă pe Moștenitor, ca să-l mai întârzie câteva secunde. Răsucindu-se, Consortul își săltă coada boantă, împroșcând cu fecale distrugătoare de magie, ca să lase glifele fără putere. Era gata să se disipeze iarăși, când Moștenitorul strigă:

— Ajunge! Izbi cu coada suliței în podea, și un val de magie trânti pe toată lumea. Consortul își reveni repede, dematerializându-se și repezindu-se spre golul din cercul de glife, dar nu înainte ca Exploratorul să-și azvârle magia, dând deoparte o draperie astfel încât lumina zorilor să cadă peste breșă. Steaua zilei încă nu se ridicase deasupra orizontului, însă lumina îi ardea deja magia – o suferință de nedescris. Demonul nu cuteză să se apropie. Vânătoreasa se disipă, apoi se readună, cu rănile vindecate.

Cu mâini deprinse s-o facă, ea și Exploratorul desenară în aer glife care trimiseră șocuri dureroase în norul Consortului tocmai când fugea de lumină. În acea formă fără trup, nu putea controla VP - 7 marioneta, pe care salahoarea o prinse și o imobiliză. Moștenitorul își recuperă coroana și înălță scutul, imobilizând iarăși demonul. Nu mai era nimic altceva de făcut, Consortul trebuia să se predea și să negocieze. Aveau totuși nevoie de el viu. Se solidifică retrăgându-și ghearele și acoperindu-și dinții, cu brațele ridicate, așa cum făceau oamenii în semn de supunere. Vânătoreasa îl lovi cu putere în lateralul capului și glifele de izbire îi umplură țeasta de un huruit năucitor. Ea nu-și stăvilea pornirile. Ceilalți aveau să se stăpânească. Dar, când lovitura îl răsuci, Exploratorul îl pocni din partea opusă, crăpându-i țeasta și azvârlindu-i un ochi din găvan. Consortul se împletici chiar înainte de o a treia lovitură, cu coada suliței Moștenitorului, care îl izbi cu mai multă forță decât un salahor al pietrei. Bătaia continuă și Consortul se gândi că, mânați de sălbăticia lor primitivă, cu siguranță îl vor ucide. Încercă să se disipeze, dar, asemenea Vânătoresei cu câteva clipe înainte, descoperi că nu e cu putință să se concentreze îndeajuns pentru a înfăptui transformarea. Pe urmă nu mai izbuti să se concentreze nici măcar atât cât era nevoie ca să-și dea seama de la cine vin loviturile – nu mai existau decât răsunetul și șocul fiecăreia. Apoi își pierdu cu desăvârșire puterea de concentrare. Totul i se întunecă în fața ochilor.