Desigur, Michelangelo se referea la sculptură când spunea că el vede în blocul de marmură statuia viitoare; pentru că procesul de elaborare al unui roman holografic este mai complicat. Deşi aveam senzaţia că „văd" mereu în faţa ochilor Imperiul Zenda, că trăiesc chiar în acea fantastică lume de mâine sau de ieri, că mă cufund în pielea lui Adolph Zender -tiranul acelui imperiu şi profetul humanoizilor (de ce oare toţi satrapii de ieri sau de mâine preferă să se împăuneze cu cât mai multe titluri?) – nu pot să fiu consecvent săpând marmura în mod linear şi uniform. Mă conduce unealta de scris spre infinite divagaţii ce mă îndepărtează de statuia simplă şi albă pe care mi-o imaginasem iniţial. Observ că îmi place să-mi privesc povestirea din trei unghiuri: cel al humanoidului nemulţumit de existenţa sa în cel mai urât secol al lumii – secolul Zero – cel al cyberilor de la sfârşitul veacului al III-lea al Erei Spaţiale ce priveşte spre trecutul apropiat al Imperiului Zenda cu bucurie, dar şi cu spaimă, şi din unghiul interior al psihicului tiranului – Adolph Zender. Fiecare hologramă se scrie singură. O voce stelară dictează, iar mâna mea transcrie. Ca un leit-motiv apar imagini din copilărie, comune pentru toate cele trei personaje; oare copilăria nu este unică în structura sa esenţială indiferent dacă viitorul său moştenitor devine tiran sau martir? Şi cum se face că în secolul dominaţiei roboţilor se mai foloseşte hârtia de scris şi creionul? Probabil că nu va dispare, niciodată, în totalitate, un sistem atât de simplu şi individualizat ca scrisul, chiar dacă se vor face încercări de uniformizare a gândirii ca urmare a Marii Revoluţii Electronice din Uniunea Venusiană sau ca urmare a apariţiei Marelui Imperiu Galactic.