Există obişnuinţa unor bilanţuri, ori de câte ori calendarul oferă prilejul. Îl vom folosi şi noi, dând înapoi timpul doar cu câţiva ani. Cu inimile în sărbătoare, mai ales că de câtăva vreme soarele a început să strălucească şi pe uliţa lui Panait Istrati. Cu cât ne apropiam de Centenar, se prăbuşeau aievea ca nişte castele de cărţi măsluite, bastioanele răului… Tot ceea ce a murdărit amintirea acestui om cinstit, care şi-a iubit locul de obârşie, folosindu-şi condeiul, cu jertfire de sine şi în nici un caz pentru neostenite pofte de chiverniseală proprie. După aproape o jumătate de veac, faimosul „caz Panait Istrati” şi-a dat duhul, devenind astăzi doar o dureroasă aducere aminte. Ziarul L’Humanité, care a scris în aprilie 1935 că „Panait Istrati a murit în pielea unui fascist”, a recunoscut – patruzeci şi trei de ani mai târziu – că Barbusse a minţit. Cităm textul: „El a fost atacat de Barbusse cu o violenţă în injurie, care ne uluieşte astăzi. La aceasta se adaugă calomnia: înapoiat în România, devenită fascistă, Istrati e catalogat dintro dată fascist, în timp ce el trăia rău acolo, ţinta hărţuielilor, persecuţiilor şi spionajului Siguranţei […] într-adevăr, va trebui să recunoaştem lui Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat!) de pionier1”. Calomnia a fost plămădită şi exportată din Franţa şi tot acolo ea a fost pusă la zid în zilele noastre. În ultimii trei ani, ne-a stat în posibilitate să scoatem două ediţii Istrati, la editurile Scrisul românesc şi Minerva, însumând aproape o mie opt sute de pagini. Volumul Cum am devenit scriitor, primit de critica literară cu elogii prelungite (ceea ce, mărturisim, nu ne aşteptam, a izbutit să închege şi să transmită un portret al adevărului, privitor la viaţa şi gândirea acestui scriitor, să deznegureze o bună parte din ceea ce a fost, până mai ieri, „pâine albă” pentru defăimători.