Nicolae Steinhardt
# Jurnalul fericirii
Nota redacţiei:
Volumul de faţă reproduce fidel şi integral prima dintre cele două variante (ambele revizuite şi îmbunătăţite de autor) ale Jurnalului fericirii. Cum apariţia acestuia este postumă, autorul însuşi nemaiputând interveni în text pentru eventuale retuşuri, redacţia nu-şi poate asuma nici o răspundere asupra exactităţii unor nuanţe din rememorările autorului.
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Jurnalului fericirii, prima versiune a cărei face obiectul acestei ediţii, a fost încheiată la începutul anilor '70. Împrejurări nefericite au făcut, însă, ca ea să fie confiscată aproape imediat după aceea. Despre existenţa textului apucaseră să afle doar câţiva prieteni.
Fire curajoasă şi tenace, N. Steinhardt purcede la redactarea celei de-a doua versiuni, mai amplă şi mai amănunţită. La finele acestui anevoios travaliu o nouă şi, de astă dată, plăcută surpriză îl aştepta. Lectura textului iniţial convinsese organele de interne că el nu pune în pericol „securitatea statului”. În cele din urmă, la insistenţa lui D. R. Popescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, se hotărî, aşadar, restituirea pârâtului jurnal.
Presat de eventualitatea unei reveniri, N. Steinhardt revizuieşte, completează şi corectează ambele versiuni, punându-le de îndată la adăpost. Această din urmă formă a textului stă, de altfel, şi la baza ediţiei de faţă. Girul de care se bucură ea din partea autorului decurge nu numai din cuvintele cu care ne-a fost încredinţată, ci şi din menţiunea înscrisă pe pachetul sigilat: testament literar.
Dintre multiplele semnificaţii ale acestui subtitlu să reţinem aici doar pe aceea care vădeşte convingerea lui N. Steinhardt asupra caracterului postum al operei sale.